Săli covârşite de spectatori, o asistenţă entuziastă, artişti - solişti, artişti invitaţi şi membri ai ansamblurilor - bucuroşi de performanţa lor, de primirea călduroasă a publicului, în mare parte un public tânăr, dintre aceştia mulţi elevi şi studenţi ai Conservatorului, ai claselor de coregrafie, numeroşi fani. Aceasta este atmosfera cu care au fost întâmpinate spectacolele Festivalului de Operă al ţărilor riverane Dunării, creaţii din marele repertoriu tradiţional, de asemenea, ultima producţie a companiei de balet a Operei bucureştene.
Spectacolul coregrafic Baiadera - îmi iau precauţia de a nu-l considera drept premieră coregrafică absolută - reia coregrafia tradiţională romantică, devenită în timp cvasiimuabilă, a baletului imaginat cu aproape 130 de ani în urmă. Şi la noi, şi la alte case mai mari există uzanţa de a prelua datele spectacolului imaginat de Marius Petipa pe scena baletelor imperiale ruse de la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg. Muzica lui Leon Minkus şi concepţia coregrafică a lui Petipa pregătesc marea epocă a baletelor lui Piotr Ilici Ceaikovski, cu care sunt, în bună parte, contemporane.
În mod cert, producţia actuală datorată coregrafului Mihai Babuşka preia datele stilistice ale coregrafiei originale, le adaptează posibilităţilor actuale ale companiei Operei bucureştene, în egală măsură răspunde nostalgiilor paseiste ale unei bune părţi a publicului actual, a apetitului acestuia pentru ceea ce putem numi marele spectacol coregrafic tradiţional, de factură romantică. Pitorescul exotic al subiectului, al montării, dinamismul muzicii lui Minkus, dinamism util mişcării paşilor dansului, melodismul mai puţin inspirat, dar antrenant al acesteia, coloritul spectaculos al scenografiei, al costumelor datorate Adrianei Urmuzescu, totul defineşte un spectacol plăcut, strălucitor, un divertisment fastuos, atractiv, apreciat de marele public. Desigur momentele preţioase aparţin soliştilor, în mod deosebit balerinei Corina Dumitrescu în rolul Nikia - o comunicare artistică impresionantă, o personalitate ce dezvoltă tipul de caligrafie ferm conturată a mişcării, un talent coregrafic captivant; de asemenea, balerinului Ovidiu Matei Iancu, în rolul Solor, o apariţie scenică performantă, susţinută de elanul tineresc al adresării sensibile. Binemeritate aplauze, chemări şi rechemări la rampă au primit balerinii Laura Blică Toader, Mihai Mezei, Tiberiu Almosnino, Narcis Niculaie.
Sub bagheta dirijorului Iurie Florea, colectivul orchestral al teatrului a asigurat o utilă susţinere a momentelor scenice, nu mai mult de atât. Fireşte, ne putem întreba dacă un spectacol de asemenea factură este util. Cred că da, dacă vom lua în consideraţie gustul unui public care savurează în continuare spectacolul de balet de tip academic, de vreme ce există artişti capabili a-l susţine cu entuziasm, cu bucurie, cu profesionalism. Şi totuşi gustul acestui public trebuie îmbogăţit, trebuie orientat. Este o responsabilitate importantă pe direcţia, spre exemplu, a împrospătării stilistice, a montării unor noi partituri din creaţia muzicală a secolului al XX-lea; înfiinţarea unui studio de operă, de balet, oferit tinerilor coregrafi, regizori, unui grup de artişti cântăreţi şi balerini abia ieşiţi de pe băncile Conservatorului, ale liceului de coregrafie, ar constitui o zonă utilă tocmai acestor revigorări. Este drept, prima scenă lirică şi de balet a ţării nu poate deveni un spaţiu al încercărilor, al experimentelor, există pe această direcţie companii de dans şi tineri artişti care etalează realizări captivante, producţii prezentate atât în ţară, cît şi peste hotare. Unele dintre acestea am fi curioşi să le urmărim inclusiv pe scena Operei bucureştene.
Interimatul actual al conducerii primei scene de operă şi de balet a ţării ar trebui să se constituie într-un moment de reflectare responsabilă, de evaluare a trecutului, de trasare a direcţiilor drumului de parcurs. Deşi a avut limitările ei importante, nu sunt convins că precedenta conducere a trasat orientări profesionale fundamental greşite, pentru ca acest lucru să fi determinat o veritabilă decapitare. O împrospătare a atmosferei în teatru era necesară, pe multe direcţii. Deşi în instituţie maestrul Ludovic Spiess era perceput drept un bun gospodar, un artist de indubitabilă prestanţă profesională. O asemenea personalitate poate fi înlocuită în situaţii extrem de grave şi doar atunci când există o alternativă valabilă, şi nu un interimat. Altminteri - în condiţiile precarităţilor, ale limitărilor generale de tot felul, ale costurilor ridicate de producţie a spectacolului, ale imposibilităţii încheierii unor contracte echitabile pentru solişti - există riscul ca prima scenă lirică şi de balet a ţării să ajungă o simplă "baiaderă", iar aceasta spre dezamăgirea publicului care, iată, vine la spectacole cu entuziasm, cu credinţă.