Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Baiadera

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Graţia dansului clasic - Baiadera


ianuarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La fel ca mulţi alţi partizani ai noilor estetici, am optat şi eu în favoarea dansului modern, socotind că cel clasic este deja depăşit, figurile lui consacrate nemaiavând a ne spune mare lucru. Plastica dansului modern, care îşi inventează cu (aproape) fiecare lucrare o tehnică diferită, relaţionată cu expresii corporale dezinhibate, mi s-a părut că izbuteşte să înglobeze şi să redea mai viu sentimentele şi atitudinile umane. Coregrafiile inovatoare, promovate de Maurice Béjart sau de Companiile de dans modern americane şi canadiene, au făcut, în ultimele decenii, o propagandă viguroasă noului stil. Iar spectacolele din această categorie, difuzate pe Mezzo, depăşesc uneori aşteptările şi imaginaţia noastră, sporind impresia potrivit căreia dansul (alături de literatură) şi-a croit, în modernitate, o cale mai atractivă decât muzica sau artele plastice, de pildă.

Aşa ar fi rămas situaţia, pentru mine cel puţin, şi din cauza faptului că despre trupa de balet a Operei Naţionale nu se spun prea multe lucruri bune în cercurile specialiştilor. Din fericire, am avut curiozitatea să asist la câteva spectacole ale instituţiei bucureştene, puse în scenă cu fast dar, mai ales, cu inspiraţie. Aş începe cu Corsarul de Adolphe Adam, în care balerina Corina Dumitrescu (alături de Ovidiu Matei Iancu) dansează aerat şi elegant, reuşind să facă credibile sentimentele pe care le sugerează mişcările impuse de coregrafia baletului.

Dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost Baiadera de Ludwig Minkus în coregrafia lui Marius Petipa, varianta adaptată şi regizată de Mihai Babuşka. Nu muzica simplă a lucrării (autor, austriacul Ludwig Minkus, violonist, şef de orchestră şi compozitor la Teatrul Imperial din Sankt Petersburg în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), şi nici libretul ei banal (aparţinându-i lui Serghei Kudekov) - în care este vorba de aceeaşi poveste de iubire încheiată cu moartea celor doi îndrăgostiţi -, ci interpretarea datorată celor două cupluri de balerini invitaţi în rolurile principale (Nikia şi Solor).

Mai întâi (în spectacolul din 2 decembrie 2007), japoneza Miki Hamanaka şi rusul Andrei Batalov (prim balerin al Teatrului Mariinski din St.Petersburg), apoi (în 13 ianuarie 2008) românca Alina Cojocaru împreună cu partenerul ei de la Covent Garden, danezul Johan Kobborg. Dintre cei patru, tânăra româncă s-a dovedit cea mai expresivă, evoluând cu un rafinament şi o graţie remarcabile. Tehnica sa fără reproş (a studiat şapte ani la Kiev, apoi a avut o bursă la Şcoala Regală de Balet din Londra) îi permite să-şi pună în valoare sensibilitatea ieşită din comun. S-a arătat, rând pe rând, o femeie ce iubeşte cu pasiune, o rivală înverşunată a fiicei Rajahului (Gamzatti), o iubită gingaşă ce se sacrifică pentru dragostea ei, preferând să moară decât să vadă cum îi este furat alesul inimii, în fine, un spirit milos ce se reîntrupează pentru a-l consola pe cel ce i-a fost sortit în eternitate. În toate aceste ipostaze, diferite ca încărcătură psihică şi mijloace ale limbajului corporal, Johan Kobborg a susţinut-o cu egală măiestrie şi, la rândul lui, s-a evidenţiat în câteva solo-uri de virtuozitate aplaudate cu frenezie de public. (Tot pentru pura virtuozitate coregrafică a fost deosebit de admirat şi Robert Enache în rolul Idolul de bronz).

În ambele spectacole, Bianca Fota - în rolul prinţesei Gamzatti - a fost o prezenţă încântătoare, cu nimic mai prejos, din punct de vedere profesional şi emoţional, decât invitaţii străini. Absolventă a Colegiului Naţional "Ion Vidu" din Timişoara, tânăra balerină este angajată a Operei din Bucureşti din anul 2003, dar abia acum a debutat în acest rol, cu deosebit succes după cum s-a văzut. Sigur, majoritatea tinerilor, cei din balet nefăcând excepţie, visează să studieze în străinătate şi să rămână acolo în continuare. Pentru instituţiile culturale româneşti (şi nu numai) problema de rezolvat, la ora actuală şi în viitor, este cum să-i atragă pe aceşti tineri talentaţi şi cum să-i determine să rămână în ţară pentru a contracara, pe cât posibil, amatorismul şi deşănţarea industriei româneşti de divertisment.

Deocamdată, în limitele unui buget fără doar şi poate neîndestulător, conducerea Operei Naţionale se străduieşte să alcătuiască o stagiune atrăgătoare, invitând regizori, dirijori, cântăreţi, maeştri de balet şi balerini ce transformă adesea spectacolele la care participă în evenimente, reprezentând totodată un stimulent pentru ansamblul autohton. Este o preocupare evidentă, pe care publicul o simte şi o răsplăteşte prin prezenţa sa numeroasă seară de seară.



 Toate articolele despre Baiadera


1 comentariu

  • Despre Baiadera, numai de bine
    kehleyr [membru], 24.01.2008, 16:10

    Baiadera este un spectacol minunat şi emoţionant. Aş remarca şi frumuseţea costumelor, care contribuie la crearea atmosferei şi sunt deosebite de tutu-urile (uşor demodate) cu care majoritatea oamenilor asociază baletul clasic.

    Am vazut ambele reprezentaţii menţionate în articol. Alina Cojocaru este într-adevăr extraordinară şi clar superioară din punct de vedere tehnic, dar ca expresivitate mie mi-a plăcut la fel de mult şi Miki Hamanaka - în scena finală a actului I, la moartea ei, mi-au dat lacrimile - deşi cunosteam povestea.

    O diferenţă clar în favoarea celui de-al doilea spectacol a fost faptul că Alina - Johann este un cuplu sudat şi care lucrează împreună şi asta se vede - ceilalţi erau un pic mai desincronizaţi.

    A fost un privilegiu să o vedem pe scena Operei Romane, şi, aş putea adăuga, la tariful normal al unui bilet. Am remarcat o modă de a aduce trupele străine pe scena Teatrului Naţional sau mai rău, la Sala Palatului, la preţuri exorbitante, fără decoruri, cu muzica pe bandă, într-un spaţiu total neadecvat unui spectacol de balet.

    Sper ca Alina să revină cât mai curand, poate într-o montare cu Giselle care am înţeles că este unul dintre rolurile ei cele mai frumoase...

    Bianca Fota a fost sigură pe ea, un pic mai sportivă, nu aşa graţioasă, dar potrivită pentru rol. Mi-a mai placut fachirul - Vlad Toader.

    Din păcate pe Corina Dumitrescu avem ocazia mult mai rar să o vedem, nu ştiu de ce în această stagiune nu am prea regăsit-o pe distribuţii, deşi este cea mai bună dintre balerinii permanenţi ai Operei Române. Voi urmări Corsarul, mulţumesc pentru idee.

Resurse

 Alte articole de Dan Scurtulescu


Alte articole

 Premiera cu Baiadera adună fanii baletului clasic, Dumitru Avakian


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer