Un film independent, un film de debut în lungmetraj, o echipă tânără care a muncit cu entuziasm şi a învăţat mult din acest experiment, ne provoacă. Şi, zic, un pariu câştigat, căci filmul lor e proaspăt şi merită văzut. A fost deja selecţionat la un festival al filmelor de dragoste şi acesta e abia începutul.
Nu prea avem în cinema-ul românesc genul acesta de poveşti de dragoste la început, cu trecerea sfioasă de la prietenie la ceva mai mult. O poveste frumoasă şi blândă, fără certuri, fără trădări, fără cupluri sau familie. Gheorghe Andrei reuşeşte o poveste simplă de dragoste, cu scene delicate şi plăcute, cu nimic mai prejos de Septembrie sau Maria şi marea.
Şi aici avem o tânără, Anda, care vine într-un oraş nou şi se îndrăgosteşte. De loc, de oameni. Prinsă între dragostea veche şi confortabilă şi cea nouă, timidă, cu noi provocări, protagonista (Olimpia Melinte cu chipul ei fotogenic pe care stă camera cu drag) este urmărită cum se descurcă cu toate.
Şi filmul tânărului cineast este plin de detalii, de cadre-tampon, statice şi poetice, de cadre de legătură deloc de umplutură, care fac bine personajelor şi poveştii.
Acţiunea are loc la mare, iar aceasta, cu plajele, valurile şi apusurile sale, îşi donează fundalurile largi cu generozitate (marea în toate clipele zilei, în toate culorile şi anotimpurile), găselniţă bună pentru a umple o poveste urbană, pentru a aduce un suflu proaspăt, de vacanţă. Povestea curge blând şi plăcut, se dilată puţin spre final (fără să deranjeze - pentru că e nevoie ca o relaţie să se lege) şi se termină brusc cu un frison şi un post scriptum fericit, uşor incert.
Dacă regia este atentă, subtilă, cu simboluri şi fără multe explicaţii, cu decupaj strâns focusat pe chipuri, iar muzica interesantă, aşa electronică, pulsând şi dând ritm cadrelor, filmul îţi ia ochii cu imaginea digitală, de videoclip. Cadrele cu expunere îndelungată, foarte plastice, frumoase, chiar şi aşa, uşor excesiv prin abuzul de ele, prin repetiţii, aduc modernitate şi un aer de dulce nostalgie în trecerea timpului. Un exerciţiu de stil. Acestea, împreună cu filmările aeriene, cu asumata lipsă de şarf, cu jocul de trecere la claritate în prim-plan, plus unghiurile subiective şi travellingurile uşoare, filmările dificile fără lumină multă în cadru alcătuiesc o stilistică a filmului, interesantă, originală, care susţine bine povestea. De altfel, sunt sigură că imaginea va primi nu numai nominalizare la Premiile Gopo din 2015. Recunosc, mi-au plăcut mult cadrele de la restaurant cu siluetele negre pe fundalul clar, bună pereche şi cu racord pe cealaltă pereche, cu siluete clare pe un fundal difuz. Frumos.
Totul e gândit cu atenţie, interioarele, costumele moderne, fără accente, fără stridenţe şi asta, cuminţenia aceasta modernă e bună în cadru. Trei actori tineri carismatici, concentraţi şi credibili, te conving de realismul poveştii lor. Replicile, succinte, bine montate, sună însă bine, natural, iar sunetul este de data aceasta perfect.
Rotund, cu două coperţi ciudate (uşor inutile), dar puternice vizual, filmul este o gură de aer proaspăt.
Se spune că trebuie să vorbeşti despre ce ştii. Regizorul a făcut scrimă, s-a accidentat şi el la sport ca personajul, tatăl lui e antrenor de scrimă, acelaşi din film, atât de bine în cadru. Şi se vede, se simte în toate detaliile că nu e nimic fals. Un proiect de suflet, care i-a ieşit. La mai multe!