Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Artistul şi vocile deposedării - Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase


octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ce se poate face astăzi din figura unui artist al cărui nume se confundă inevitabil cu mitul creat în jurul său? Cum se cuantifică distanţa obiectivă dintre sentimentalismul omagial şi cinismul demolator? Prin Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase, Carmen Lidia Vidu încearcă să ofere un răspuns cu ajutorul actriţei-cântăreţe Mirela Pană, de pe poziţia unei demitizări clar asumate. Aşa-zisa demitizare funcţionează, însă, tot în favoarea unei imagini înconjurate de prestigiu, chiar dacă prestigiul este, de data aceasta, conferit de umilinţa specifică marilor spirite şi nu de ceea ce oamenii s-au obişnuit să numească "strălucire".

Există în spectacolul cel mai recent al regizoarei multimedia o serie de îngemănări care se dovedesc, în cele din urmă, funcţionale pentru că aceste asocieri decurg nu din arbitraritate, ci din asumarea unui tip de construct al personajului. Cadrul obscur şi rafinamentul sobru care caracterizează scenografia sunt departe de imaginea plină de vioiciune pe care "pasărea măiastră" a lăsat-o în mentalul colectiv, simplitatea este articulată verbal ca valoare supremă în timp ce actriţa care o întrupează pe Maria Tănase ne vorbeşte îmbrăcată într-o rochie deloc simplă, iar pianul o acompaniază pe cea care nu a reuşit să fie absorbită în nucleul muzicii culte. Acest eclectism de stiluri şi registre a marcat însăşi existenţa Mariei Tănase, care a ştiut să transforme într-un atu asocierea ei cu lăutarii şi care nu s-a temut să îşi interpreteze cântecele şi în franceză, fără să se gândească dacă gestul are coerenţă în raport cu zona în care s-a consacrat. Profesionistă în documentare şi în selecţia cântecelor interpretate - ceea ce reiese clar şi din textele prezente în spectacol - Maria Tănase a mizat, însă, întotdeauna pe harul în care a crezut şi în cele mai disperate clipe, fără a se împiedica de amănuntele coeziunii estetice. A dat şi a primit fără a se justifica în faţa vreunei alte instanţe decât aceea a unui public la fel de ardent ca şi ea.

Aparentele contradicţii inteligent redate scenografic sunt dezvăluite în text prin vocea personajului însuşi, care îşi instrumentalizează subtil mecanismul propriei imagini. Sărăcia şi condiţiile precare ce o împing să se adreseze cu un ton umil autorităţilor sunt redate într-o manieră finalmente avantajoasă pentru imaginea artistei. Este adevărat că interpreta e bolnavă şi pe nedrept silită să se mute dintr-un imobil în altul, dar se întrevede, în acelaşi timp, şi un substrat care sugerează că este obligaţia şi chiar privilegiul autorităţilor să contribuie la ajutorarea unei personalităţi care a făcut atât de multe pentru patria sa. În Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase, personajul se construieşte nu atât dintr-o entitate resuscitată simbolic, cât dintr-un joc incert al reflexiilor într-o oglindă ce nu pretinde niciodată că deţine adevărul şi monopolul asupra siluetei reflectate. Totul rămâne, astfel, la nivelul unei interpretări pe care fiecare o poate duce în orice direcţie, fie iconoclastă, fie iconodulă, căci, din fericire, spectacolul este construit numai pe baza unor documente autentice: înregistrări ale celor care au întâlnit-o, fragmente confesive, solicitări oficiale în scopuri administrative sau testamentul din final.

Această opţiune regizorală este, cu siguranţă, binevenită tocmai pentru că lasă deschise toate cheile de intepretare. Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase nu va revoluţiona concepţia celor care vin la Godot Café Teatru pentru a se lăsa încă o dată seduşi de magia privirii şi vocii "privighetoarei", la fel cum este puţin probabil să-i sensibilizeze brusc pe cei refractari la mitul artistului care trăieşte din şi prin har. S-ar putea crede că a-i lăsa pe oameni să plece de la teatru aşa cum au venit echivalează cu un act vidat de sens, dar nu este şi cazul acestui spectacol. Nici nu contează că regizoarea şi-a conceput producţia pornind de la o admiraţie vădită pentru Maria Tănase, important este că produsul final nu lucrează nici în direcţia mistificării, nici în cea a demistificării, ci doar activează în fiecare spectator un filtru deja existent. Pentru că fiecare are, desigur, o formă de raportare faţă de una dintre cele mai cunoscute voci româneşti ale secolului trecut. Unii o adoră dintr-un reflex necondiţionat, pentru că Maria Tănase intră în seria marilor personalităţi (geniilor?) autohtone care trebuie tratate cu reverenţă indiferent cât se ştie sau nu despre ele, alţii o resping cu satisfacţie superioară din raţiuni estetice, unii subliniază cu voluptate activitatea ei în cadrul serviciilor secrete, iar alţii o vehiculează din ce în ce mai des ca icon al unei nişe tinere şi urbane care descoperă că şi vintage-ul de culoare locală are ceva chic. Şi cine poate fi mai potrivit pentru asta decât Maria Tănase, cu sprâncenele ei subţiri şi cu privirea totodată rece şi ademenitoare?

Spectacolul lui Carmen Lidia Vidu articulează câte ceva din toate aceste imagini şi nu duce niciuna până la capăt în mod tezist, fapt demonstrat şi prin dozarea echilibrată a textelor, atât din punctul de vedere al genului lor, cât şi din punctul de vedere al schiţării unei imagini ce tinde către unitate. Dacă există un risc în acest statement demn de apreciere, acela ar fi că, deşi întreaga arhitectură textuală e supusă unei interpretări individuale, este mult mai probabil ca spectacolul să producă impresia unui cadou oferit celor care o admiră necontenit mai degrabă decât a unei reprezentări obiective care lasă suficient spaţiu şi unui act cu adevărat critic.

În orice caz, Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase este, fără îndoială, construit într-un mod echilibrat, conţinând nu doar înscenarea, ci şi înscenarea înscenării. Amestecat şi pulverizat în blocurile de text se regăseşte şi corpul fragmentat al artistei, alcătuit din suma proiecţiilor pe care colectivul le răsfrânge asupra sa. Artista ştie prea bine că, odată cu gloria dobândită prin dragostea mulţimilor, corpul nu îi mai aparţine complet, aşa că autoritatea supremă a propriei corporalităţi nu mai poate fi câştigată decât prin discursul scriptural. Acest act narativ cu caracter testamentar se desfăşoară pentru a da, către apusul existenţei, iluzia unui corp finalmente autonom: "După moarte, corpul nescăldat, numai şters cu alcool, să fie la dispoziţia medicilor dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie."

Episodul rostirii testamentului - cu siguranţă, cel mai grav şi reflexiv episod al spectacolului - amplifică şi mai mult contradicţiile din care Maria Tănase îşi construieşte strategic o imagine. Dacă artista este încântată să îşi asume un statut de "bun public" atunci când ea însăşi este vehiculul unui miracol - aşa cum se întâmplă când un bolnav îşi aminteşte brusc cine e datorită cântului ei - atunci când strălucirea este ameninţată de spectrul morţii, cântăreaţa are brusc revelaţia revendicării propriului corp şi impune sobrietate totală în jurul morţii ei. "Dăruirea sa colectivităţii" este întoarsă în sens invers atunci când cere ca decesul ei să fie ascuns publicului până în cea de-a doua zi după înmormântare. Proiecţia unui corp eliberat de posesia mulţimii care i-a confirmat statutul iconic este asumarea resemnată printr-o ficţiune de tip testamentar.

Indiferent de cum va fi fost sau nu Maria Tănase, cert este că întâlnirea dintre Mirela Pană şi Carmen Lidia Vidu s-a dovedit extrem de productivă şi ofertantă. Indiferent de poziţia spectatorilor faţă de personaj şi spectacol, este greu să îţi imaginezi pe altcineva în locul actriţei constănţene. Mirela Pană emană ceva din strălucirea actriţelor care sunt atât de adevărate în credinţa lor că scena este un loc magic, reuşind să dea consistenţă unui personaj construit dintr-o fericită conjugare a cuvintelor, gesturilor sobre, privirii şi, desigur, a vocii. O voce greu de uitat şi cu un timbru perfect adecvat contextului, o voce care, până la urmă, constituie instrumentul cel mai valoros cu ajutorul căruia Mirela Pană a reprezentat-o pe Maria Tănase. Discret, dar atent la fiecare notă, pianistul George Călin adaugă un plus de lirism vocii oricum pătrunzătoare a actriţei.

Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase respinge cu o binevenită distanţă pretenţia de a acoperi complexitatea figurii intrate în mit a artistei românce. Spectacolul de o oră reprezintă, într-adevăr, doar o poveste care stă la baza multelor poveşti prin care fiecare spectator prelungeşte punerea în scenă. Meritul lui Carmen Lidia Vidu stă în faptul că, adoptând un ton neutru, permite generarea unui număr nelimitat de poveşti, proiecţii, mituri, reformulări. Dincolo de ele rămâne însă vocea care, separată de figura mitică, se va plasa mereu deasupra ipotezelor şi decriptărilor. 




 Toate articolele despre Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Autenticitatea şi mitul. Pasărea măiastră - Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase la festivalul Undercloud, 2014, Monica Ploeşteanu
 Teatrul independent era mai tonic acum 5-6-10 ani. Se făceau spectacole mai puternice - Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase, Alina Neagu, un interviu cu Carmen Lidia Vidu
 Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tanase, în premieră la Godot Cafe Teatru, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer