Am relaţionat surghiunul ducelui în pădurea Arden cu extinderea sensului spre ideea de deportare, sugerată de masa purtătorilor de valize, imagini dintr-o lume a tiraniei şi a totalitarismului. Apoi a apărut primul dialog între Rosalinda (Enikő Györgyjakab) şi Celia (Sânziana Tarţa). Credeam, speram că spectacolul se va desfăşura de acum normal, adică în dulcele stil clasic. Nici vorbă de aşa ceva! Mişcarea actorilor a fost în continuare prea ostentativ coregrafică: răsuciri, alunecări, smucituri, contorsionări, căţărări, îmbrăţişări-respingeri, rostogoliri, bufnituri, balet suav, dans îndrăcit, toate pe o muzică adecvată, provocatoare. Toate purtătoare de sens. Într-un cuvânt, supradimensionat limbaj al corpului. Şi, desigur, acest stil s-a impus pe durata întregului spectacol ca manieră extrem dinamică şi novatoare, frivolă şi îndrăzneaţă, modalitate de a construi altceva pe spinarea bietului Shakespeare. De a construi ce, până la urmă? O structură scenică vie şi incitantă, puternic ancorată în limbajul postmodern, sincretic al formulei teatrului-dans, eludând jucăuş supremaţia textului? Da, desigur şi asta.
S-ar putea înţelege, până aici, că produsul teatral obţinut de regizorul Péter Uray după Cum vă place se bazează pe scheletul textului doar ca pretext. Aşa ar fi dacă fanteziile intertextuale ar fi ataşate artificial şi conţinutul lor ar fi rupt de conflictul piesei axat pe tema peripeţiilor şi pătimirilor din pricina iubirii. Dar încâlcita intrigă a piesei, derutantele poveşti de dragoste dintre Rosalinda şi Orlando, dintre Celia şi Oliver, relevate în scurte scene dialogate beneficiază de interludii sintetic redate vizual în care sunt concentrate episoadele epice ale piesei. Expresivitatea dansului uimeşte printr-o susţinută contribuţie actoricească. Elasticitatea muşchilor actorilor clujeni, puterea lor n-a fost niciodată atât de intens folosită. Nicăieri nu e mai limpede exprimat decât prin acest limbaj al corpului plăcerea actorului de a juca, sacrificiul său dus până la epuizare fizică, de cele mai multe ori nerecunoscută ca atare.
Viziunea regizorală e una puternic sintetizatoare, rezultat al problematizării conotaţiilor textului şi al proiecţiei în vizual. Péter Uray marşează energic pe un sincretism de maximă sugestivitate în elaborarea binomul verbal-nonverbal ca variantă credibilă, complementară a textului shakespearean. E drept, asamblarea celor două componente se produce, de cele mai multe ori, pe nesimţite, ca necesitate de explicitare a gestualităţii corporale, ca salt complementar dintr-un plan în altul, alteori scârţâie în pofida secvenţelor bine lucrate regizoral, dar răzleţite. Cu toate că spectacolul degajă un aer de senzualitate complinită în paradigma clasică a iubirii, regizorul evită cu abilitate îngroşarea sugestiei sexualităţii. Se fereşte şi să parodieze prea apăsat, o excepţie fiind savuroasa scenă a luptei dintre Orlando (Miron Maxim) şi Charles "cel puternic", ironizat în spectacol "cel slab" în interpretarea lui Cristian Grosu. Din simplă întrecere de trântă între tineri, confruntarea e transferată în regim de wrestling veritabil. Ringul însuşi se metamorfozează în linie zigzagată, expresie a derutei eroilor, a desişului pădurii Arden şi a încâlcitelor drumuri ale vieţii.
Ar fi nedrept să evidenţiez evoluţia unor actori în detrimentul altora, într-atât de omogen şi convingător e jocul lor situat la superlativele performanţei. Cu bucurie consemnez prezenţa pe scenă, ca invitată, a minunatei actriţe Enikő Györgyjakab de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj în rolul Rosalindei, întruchipând o adevărată făptură de vis prinsă în mrejele iubirii. Celelalte invitate sunt Mădălina Ciotea de la Teatrul "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea, interpreta Iubitei lui Charles şi Flavia Giurgiu de la Teatrul Municipal Turda, devenit recent "Aureliu Manea", în rolul Hymen. Distribuţia aliniază mai ales forţele tinere, dar şi pe cele cu experienţă, ale trupei Naţionalului clujean: Radu Lărgeanu (Ducele şi Frederic Uzurpatorul), Miron Maxim (Orlando), Sânziana Tarţa (Celia), Cătălin Filip (Oliver), Cristian Grosu (Charles), Matei Rotaru (Tocilă), Diana Buluga (Audrey), Anca Hanu (Phebe), Mihai Onaca (Silvius), Irina Wintze (Corin), Cătălin Codreanu (Adam), Cristian Rigman (Jaques), Miriam Cuibus, Angelica Nicoară, Patricia Brad, Alexandra Tarce.
Prin fantezii coregrafico-textuale de tipul celei propuse de Péter Uray după Shakespeare, "căile libertăţii" artistice din cadrul Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj, din 2014, şi-au atins ţinta. Formula teatru-dans tinde să se insinueze tot mai insistent în peisajul nostru teatral, marginalizând reticenţele conservatorilor. Cu toată apetenţa mea pentru acest gen de spectacol, nu ştiu dacă va fi constructivă extrapolarea metodei, în viitor, renunţând, să spunem, în întregime la text. Péter Uray e un regizor puternic, îndrăzneţ, cultivat, dar cred că îşi dă seama că şi în experiment există limite.
În final de cronică, un îndemn. Multe ai înghiţit, spectatorule rafinat, de-a lungul anilor, de la regizorii avangardei. Mai înghite, rogu-te, şi acest produs al Teatrului Naţional din Cluj, că n-o să-ţi pară rău.
