Dezmierdare pură în mitul numit Don Quijote

O oră şi zece minute ţine "visul treaz" încorporat de Mihai Măniuţiu în insolitul spectacol teatral după legendarul Don Quijote. Dar, ca trena exegetică întinsă pe zeci de mii de pagini scrise din secolul lui Cervantes până astăzi, reprezentaţia oferită Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj - 2014 stăruie în memorie mult timp după căderea cortinei, ca o comoară de preţ, păstrată în odăile sufletului. "Căile Libertăţii", cărora li s-au subordonat tematic "întâlnirile" clujene, îşi găsesc justificarea nobilă în actul artistic implementat în spectacol, impregnat cu acea libertate creatoare, eclatantă, care uimeşte şi conservă valoarea.

Acest Don Quijote, feerie şi vis, parodie şi eseu teatral, musical şi teatru-dans deopotrivă, este producţia Companiei "Liviu Rebreanu" a Teatrului Naţional Târgu-Mureş şi are la bază textul şi muzica Adei Milea, sensibilă şi inspirată mânuitoare de armonii imprevizibile. Ca structură şi realizare este un triumf al teatrului târgumureşean din ultimii ani. Formula adoptată tinde să devină un fel de teatru total, punând la bătaie o sinergie de tehnici din care câştigător iese tot teatrul, fireşte. Echilibristica personajelor prin stratul gros de fiţuici (frânturi de texte rezultate din corvoada scrisului) întins ca un talaş pe scenă e asigurată de Vava Ştefănescu şi imaginativa sa complementaritate vizual-dansantă ataşată dialogului. Din acest strat pufos, rezultat în urma muncii scribilor autentificaţi generic, mai exact din moviliţele formate din fiţuici, luminate de reflectoarele dirijate de Daniei Klinger, se vor ridica treptat la viaţă personajele îmbrăcate de Adrian Damian în albul candid al visului. Fâşii din manuscrise rebutate? Reziduuri din atelierul de copişti din evul mediu adus intempestiv pe scenă? Fapt e că se creează atmosfera de scriptorium în care confruntarea cu textul scris poate începe. Talaş din care să se ridice păpuşi ce se mişcă pe scenă s-a mai folosit în unele montări din Caragiale. Îmi amintesc cu plăcere de Conu Leonida faţă cu reacţiunea (Teatrul Naţional Cluj, regia Aureliu Manea, 1978) şi O noapte furtunoasă (Teatrul din Turda, regia Marius Oltean, 1995). Efectele ţintite au fost diferite. În montarea lui Mihai Măniuţiu, stratul de hârtiuţe răspândite pe jos are rol catalizator-vizual de penetrare a energiilor coagulate în patologia scrisului, univers parodiat cu fină candoare. Sugestia merge spre însufleţirea personajelor livreşti şi conturarea unei apologii a scrisului, privită din interior ca un laborator al creaţiei artistice. Puţin cam supralicitat acest cadru axat pe picturalitatea decorului, dar în ton cu evoluţia personajelor ce par şi ele "de hârtie", decupate din poveste.

O călătorie în jurul Mitului Don Quijote e, până la urmă, înscenarea aventurii cavalerului tristei figuri şi a scutierului său. Scriitorul arhetipal adus pe scenă, interpretat de Mihai Crăciun e un alt "cavaler cu pană", prins în capcana "hărţuirii textuale", torturat de propriile fantasme şi identificându-se cu ele într-un joc al ideilor despre demnitate, putere, amăgire, frumuseţe, iubire, onoare, prietenie, iluzie. Purtătorii de drapel ai acestor norme civice şi morale sunt cei doi eroi emblematici ai căderii în magnificenţa iluziei şi a visului: eternul Don Quijote, interpretat de Csaba Ciugulitu, subţiat de nelinişti, şi eternul Sancho Panza, întruchipat de supraponderalul Luchian Pantea, genial mai ales în scena cu insula visată. În jurul lor roiesc o armată de scribi şi fantome, care mai de care mai groteşti înfăţişări ale coşmarului latent, evoluând colectiv sau individual, vorbind sau cântând alături de instrumentiştii contopiţi în materia fulgurantă a vedeniilor ca într-un vârtej de proporţii halucinante. Vedenii, auzenii ce pun în mişcare cronologia întâmplărilor. Obsesia scrisului e supravegheată de năluciri personalizate, travestite în scribi / justiţiari care îndeamnă autoritar: "Scrie!" Şi Scriitorul se apără repetitiv: "Scriu". Lumea lui de idei şi gânduri prinde viaţă în faţa spectatorului inocent, în ciuda aparenţelor şi a cunoaşterii mitului lăsându-se purtat pe valurile jocului imprevizibil al simbolurilor ademenitoare. Nu ştii spre ce secvenţă a periplului clasicului tandem livresc te poartă magia intrată în drepturile sale pe scenă şi menţinută la cote ridicate pe toată durata reprezentaţiei. De pildă, din grămăjoarele de fâşii de hârtie, mă aşteptam să se ridice la momentul cuvenit însăşi Dulcineea. Dar asta nu se întâmplă. Ea nu apare ca idol al iubirii cavalereşti decât în variantă iconică, multiplicată în reproducerea după "pop artist"-ul Andy Warhol, reprezentând chipul stilizat al sex-simbolului anilor '60, nimeni alta decât Marilyn Monroe. Extrapolarea spre artele vizuale e o obsesie productivă în cazul montărilor lui Mihai Măniuţiu, conturând un manierism de limbaj scenic puternic personalizat, de efect maxim şi în acest spectacol.

În ciuda motivelor arhicunoscute, traseul dramatic al scenariului e plin de surprize, ceea ce subliniază faptul că din nucleul textual, extrem de generos, lăsat moştenire de genialul Miguel de Cervantes Saavedra se pot exploata sumedenie de nuanţe ca razele răspândite de un diamant adecvat luminat. Spontaneitatea replicilor scrise de Ada Milea asamblează ironic şi candid rezonanţe din substanţa textului iniţial cu jocul frazeologic deturnat în parodie sublimă.

Contribuţia fiecărui actor ascuns sub masca uniformizării, purtând costume bizare, e esenţială în construirea acestui mecanism teatral care funcţionează fără cusur; de aceea îi voi aminti pe toţi: Rareş Budileanu, Costin Gavază, Anca Loghina, Alexandra Ţifrea, Andrei Chiran, Tiberius Vasiniuc, Raisa Ané, Sergiu Marocico, Cristina Holtzli, Ciprian Mistreanu, Claudiu Banciu, Ştefan Mura, Cristina Iuşan. Lor li s-a alăturat grupul de muzicanţi format din Zeno Apostolache, Cristian Tomşa, ceilalţi instrumentişti fiind şi interpreţi.

În 2008, Compania Azar din Franţa a prezentat la Cluj, în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa, un adorabil Don Quijote sub formula extrem de restrânsă a unui one-man show, unde minunatul actor Jacques Bourgaux era şi scriitorul Cervantes şi Don Quijote şi Sancho Panza şi Dulcineea şi Rosalinta şi orătăniile de la han, totul derulat într-un limbaj comic-amuzant, dar linear, cântat pe o singură coardă. Amintesc acest show, deoarece în comparaţie cu el, creaţia actuală a lui Mihai Măniuţiu de la Teatrul Naţional Târgu-Mureş este o simfonie abil orchestrată, în care magia se îmbină cu "visul treaz", revărsat în cascade dezmierdătoare peste uimitul spectator din stal.