Printre noile studiouri de creaţie independente, Fundaţia pentru Arte Vizuale (FAV) şi-a cîştigat un bine meritat renume. Condusă de operatorul (devenit regizor-producător) Vivi Drăgan Vasile (autor, printre altele, al imaginii la filmul "Moromeţii" şi co-autor, alături de Sorin Ilieşiu şi Stere Gulea, al filmului "Piaţa Universităţii"), FAV s-a remarcat prin proiecte de calitate, prin colaborări externe şi contribuţii la coproducţii realizate de Castel Film. Printre filmele la care Vivi Drăgan Vasile a semnat o imagine convingătoare se mai pot aminti "Stare de fapt", "Abel în codru" şi "Patul conjugal". L-am rugat pe regizorul şi producătorul Vivi Drăgan Vasile să încerce să facă o radiografie a cinematografiei româneşti de astăzi, domeniu care aşteaptă noutăţi legislative importante.
Călin Stănculescu: După modelul "democraţiei originale" pe care l-a încercat timp de 15 ani societatea românească, filmul românesc, împreună cu "industria" care-l produce au urmat aceeaşi cale, cam... cu aceleaşi rezultate.
Vivi Drăgan Vasile: Pe scurt, după 15 ani de "căutări", industria cinematografică a devenit un "cineclub original", care a produs între 0 şi 8 filme anual, multe din ele la limita rudimentarului tehnic (imagine, sunet). Nu discut acum valoarea artistică a filmelor, deoarece ea a apărut conjunctural, meritul fiind exclusiv al cîtorva cineaşti. După mine, motivele esenţiale pentru care s-a ajuns aici ar fi:
Unul care ţine de breaslă: o lungă şi neproductivă "dihonie" pe criterii estetice şi de generaţie...
Problema breslei ar fi simplu de rezolvat dacă toţi, absolut toţi cineaştii activi, indiferent de generaţie şi de orientarea estetică şi politică, s-ar uni într-o singură atitudine spre a realiza o lege coerentă, din care să rezulte condiţii optime pentru creaţia cinematografică, într-un cadru economic-managerial profesionist şi competitiv. (O ţară vecină, cu o populaţie pe jumătate cît a României, cu cineaştii iniţial la fel de dezbinaţi ca ai noştri, a reuşit să impună o astfel de lege. În prezent, ei realizează anual peste 30 de lungmetraje şi peste 80 de scurtmetraje. Bugetele medii ale filmelor sunt cam de trei ori mai mari decît cele româneşti.)
Unul care ţine de guvernanţii ultimilor 15 ani: un total dezinteres faţă de soarta filmului românesc (probabil pentru că acest domeniu artistic presupune bani, mulţi bani...).
Problema guvernamentală ţine de finanţare. În prezent, în afară de banii care se obţin de la CNC (65% din bugetul filmului), ce provin în mică parte de la bugetul de stat, restul provenind din zona agenţilor publicitari, a taxelor de timbru etc., producătorul nu poate accesa alte surse pentru completarea bugetului. (În ţara de care aminteam mai sus, de la bugetul de stat se alocă un fond de 20 milioane euro pentru tot ce înseamnă industrie cinematografică, festivaluri, promoţie, probleme sociale etc. De asemenea, sunt cointeresate televiziunile care finanţează filmul. Dar "lovitura" vine de la investitorii privaţi, care pot folosi pînă la 50% din impozitul datorat statului pentru a participa la un proiect cinematografic.)
Unul politic: conducerile Cinematografiei au depins de toate fluctuaţiile politice, cu clientelismul de rigoare.
Schimbările politice au creat mereu grupuri de interese care s-au perindat la conducerea Cinematografiei şi care au creat mereu un anumit partizanat, care nu a ţinut nici de morală, nici de estetică. Greva cineaştilor din 1990 a fost făcută pentru obţinerea independenţei filmului faţă de politic. (În aceeaşi ţară de mai sus, Cinematografia este condusă de un ONG ales de breaslă, care nu depinde de schimbările politice. În plus, producătorul poate accesa alte două fonduri, create special pentru film, unul dintre ele în special pentru documentar, aparţinînd de Ministerul Culturii.)
C.S.: Trebuie să înţelegem că ar fi bine să fie lăsate la o parte conflictele între generaţii, războaiele orgoliilor şi că trebuie urmărită o singură ţintă (normal într-o obiectivă competiţie a valorilor autentice), menită să reînnoiască, să retrezească şi să asigure pe termen lung interesul publicului pentru filmul românesc?
V.D.V.: Pe scurt, cineaştii ar trebui să înţelegă că au un interes comun: realizarea a cît mai multor filme, într-o competiţie exclusiv pe criterii valorice, care să permită pătrunderea în lumea mare a filmului şi care să atragă cît mai mult public autohton. Guvernul ar trebui să deschidă posibilităţi pentru liberalizarea finanţării din domeniul privat, păstrînd doar o anumită cotă din contribuţia bugetară. Pentru revigorarea industriei cinematografice trebuie voinţă politică, precum şi inteligenţă din partea cineaştilor... atîţia cîţi au rămas, filmul la ora actuală fiind o ocupaţie ocazională, de tipul "scapă cine poate".
Dacă aş fi întrebat "ce?" şi "cum?" ar trebui făcut, aş întreba la rîndul meu clasa politică şi guvernanţii:
- doriţi cinematografie română?
- cîte filme ar trebui să producem anual?
În funcţie de aceste răspunsuri s-ar putea crea o strategie pe termen lung şi s-ar putea urni în sfîrşit "industria" naţională de film.
Actualul guvern şi ministrul Culturii au ocazia acum să rămînă în istoria filmului românesc printr-o perspectivă liberală asupra cinematografului ca industrie şi cultură. Dacă nu, peste alţi 15 ani ne vom afla în acelaşi loc: filme doar pe casete video şi scandal între generaţii.
P.S. Ţara pe care am dat-o insistent de exemplu mai sus este Ungaria. Sper să nu se considere "reclamă mascată"!