Festivalul Internaţional de Film Let's CEE e conceput cu motivaţia de a oferi publicului din Viena o deschidere către cinematografia est-europeană, extinzând limitele către zona caucaziană şi Turcia. Abia la cea de-a treia ediţie, şi organizat cu fonduri modeste, Let's CEE pare încă să fie într-un proces de formare al identităţii. Când spun asta, mă gândesc la ceva mai departe de atenţia pentru cinematografia est europeană, spre exemplu la o direcţie stilistică sau politică (şi încolo pare să meargă). Lucrul acesta devine vizibil când priveşti secţiunile din afara competiţiei, care uneori se dublează (Debuturi promiţătoare, Tânăra generaţie - Câinele japonez al lui Tudor Jurgiu a fost proiectat la prima categorie, iar Marussia a Evei Pervolovici, în cea de-a doua), şi alteori creează o stratificare pretenţioasă - Retrospectiva 25 (cele mai bune filme după 1989), Turbulenzen des Kommunismus, 100 de ani de la primul război mondial etc. Iar pe lângă aceste categorii, mai era, bineînţeles, şi competiţia. Se simte că secţiunile sunt un pretext pentru proiecţia unor filme deja faimoase din Europa de Est, dar chiar şi-aşa (chiar dacă nu cred că şablonul e aplicat cu intenţie) tot am fost provocată să meditez asupra reprezentării steoreotipice a est-europenilor prin asociere cu a probleme sociale şi politice deja trecute. Practic, Moartea domnului Lăzărescu (regia Cristi Puiu) nu e despre perioada comunistă, dar a fost proiectat în cadrul unei secţiuni care delimitează istoria în ante şi post-comunism. Problemele, dificultăţile pe care le întâmpin eu sau ceilalţi din generaţia mea şi realitatea actuală nu sunt reprezentate de perspectiva aceasta - de altfel, marele merit al filmului Sunt o babă comunistă (regia Stere Gulea) este că realizatorii lui privesc cele două generaţii (comunismul&capitalismul) ca fiind o unitate complexă, cu nuanţe şi subtilităţi, astfel încât filmul devine relevant pentru oricare dintre perioade.
În altă ordine, numărul de filme pe care festivalul le aduce la Viena nu e de ignorat. În 2014, conform site-ului oficial, festivalul a adus în Viena în jur de 80 de producţii cinematografice, filme de ficţiune, scurtmetraje şi documentare. Logistic, competiţia e împărţită în trei secţiuni: 9 filme de ficţiune (selecţioner Thomasz Raczek), 9 documentare (selecţioner Rada Šešič) şi 15 scurtmetraje, prezentate în două calupuri (selecţionerii au fost Arash şi Arman T. Riahi). În afara competiţiei, Let's CEE 2014 a formulat câteva secţiuni separate: filme anti-război (comemorarea a 100 de ani de la primul război mondial), retrospectivă 25 (de fapt, un sondaj printre critici de film internaţionali cu privire la cel mai bun film produs de la căderea comunismului), filme despre dragoste, cele mai promiţătoare debuturi şi generaţia tânără, plus alte câteva secţiuni de scurtmetraje. Printre cele mai faimoase dintre filmele aduse la festival au fost Maidan (2014), Fehér isten / White God (2014), Die Blechtrommel / The Tin Drum (1979), Sunshine (1999), Moartea domnului Lăzărescu (2005) ş.a. Probabil, cele mai importante evenimente ale festivalului au fost master class-urile susţinute de Cristi Puiu, Istvan Szabo, Ulay, Rina Sildos, Milcho Manchevski şi Branko Lustig. Pe lângă acestea, au mai fost iniţiativele educative, care s-au materializat în proiecţii pentru liceeni şi discuţii ulterioare filmului - de exemplu, una dintre aceste discuţii s-a ţinut în urma vizionării filmului Roxanne, regia Valentin Hotea.
Competiţia - ficţiune, documentar şi scurtmetraje
Eu am ajuns chiar în mijlocul festivalului şi pentru întârziere a trebuit să-mi plătesc păcatele, căci până pe 7 octombrie 2014 trecuseră deja şi masterclass-urile (şi Puiu, şi Szabo) şi câteva dintre proiecţiile filmelor româneşti (le cam văzusem deja pe toate, din păcate am pierdut Marussia), dar am reuşit să văd o bună parte din filmele care încă mai rulau în festival. Cel mai nesurprinzător program a fost competiţia, cu alegeri conformiste la nivel stilistic şi formal, deşi aici s-a strecurat şi filmul meu preferat din festival: Were Dengê Min / Come to My Voice / Urmează-mi vocea, o coproducţie Turcia / Kurdistan.
Chiar în ultima zi a festivalului am renunţat la gala de decernare a premiilor pentru o reluare a calupului unu de scurtmetraje, şi pentru că sala în care rula avea o defecţiune tehnică (am reuşit să văd doar Ukhilavi sivrtseebi / Invisible Spaces, un scurtmetraj deja premiat la Cannes 2014), am ajuns la Zamatoví teroristi / Terorişti de catifea, un documentar chiar foarte bun. E format dintr-un triptic, fiecare segment prezintă câte un fost terorist care acţiona împotriva regimului comunist: unul dintre ei trăieşte singur şi visează la femeia ideală, unul are o viaţă de familie tihnită şi fericită, iar un altul încă trăieşte de pe urma "reputaţiei" din tinereţe. Ingeniozitatea regizorilor se găseşte în mizanscena ludică şi situaţiile în care sunt puse personajele. E dificil de explicat fără să ofer spoiler-e, iar secvenţele au un fel de relaţie de domino, astfel încât dacă aş dezvălui prea multe despre una, aş deconspira-o şi pe următoarea. Dar îmi e uşor să explic în ce constă prospeţimea Teroriştilor de catifea. O decizie inteligentă a regizorilor a fost să nu-şi prezinte personajele ca pe nişte eroi-victime, şi nici să-i ducă într-o zonă caricaturală atunci când îi pune în situaţii comice. La fel, abordarea personajelor din perspectiva vieţilor lor actuale, conferă profunzime filmului, contrazicând ideile unanime despre terorism. Fiind construit pe o suită de artificii narative (situaţiile sunt provocate, până la urmă), o idealizare a lor ca eroi sau victime n-ar fi făcut decât să îi mitifice şi să distrugă farmecul absurdului deja infiltrat în realitatea lor. Aceştia se vedeau (sau se văzuseră în tinereţea lor) ca un fel de eroi revoluţionari, confirmarea acestei imagini de către regizori (de exemplu, dacă am fi văzut reconstituiri romanţate ale exploziilor provocate de aceştia) ar fi mutat atenţia de la viaţa lor actuală, la trecutul politic şi contextul social al Cehoslovaciei comuniste. Filmul se încheie cu explozia (discipolei unuia dintre terorişti - una dintre situaţiile provocate pomenite mai sus) unui panou publicitar enorm care promova valorile universale ale capitalismului: cineva ştie întotdeauna ce trebuie să cumperi ca să fii fericit.
Documentarul albanez Skandal făcea un fel de monografie a celor 5 ani de formare / activitate a comunităţii LGBT din Albania, cu toate problemele pe care orientarea sexuală diferită le presupune într-o societate profund patriarhală. Documentarul merită văzut pentru informaţia pe care o livrează, un talking-heads clasic, însă rezoluţia concretă oferită de film (reuşita închegării unei comunităţii LGBT şi recunoaşterea ei de către autorităţi) este în opoziţie cu ce povesteau chiar cei doi regizori, Elton Baxhaku şi Eriona Çami, despre cum a fost primit filmul în Albania - mai degrabă, ignorat pentru că subiectul este tabu. Poate că dacă filmul lor ar fi prezentat situaţia mai puţin idealist, atunci ar fi stârnit reacţii. Nu vreau să spun că un film despre comunitatea LGBT trebuie să fie neapărat provocator, ci că dacă intenţia este să provoace, cel mai probabil un format de tip ce-tineri-de-succes-suntem-noi nu ajută foarte tare şi, de fapt, nici nu spune multe despre realitatea socială a unei ţări.
Am văzut multe dintre filmele de competiţie şi speram ca Were Dengê Min / Come to My Voice / Urmează-mi vocea să câştige premiul pentru ficţiune. Însă spre dezamăgirea mea, juriul a oferit premiul road-movie-ului Ya ne vernus / Nu mă mai întorc (regia Ilmar Raag, Estonia / Rusia / Finlanda), motivând că "emoţionează prin interpretările admirabile ale celor două tinere actriţe şi prin poveste, care nu-şi pierde speranţa şi optimismul în ciuda condiţiilor uneori chiar adverse şi crude." Intriga filmului se porneşte cu complicaţii narative uşor neverosimile: Anya, o studentă cu un look de adolescentă, e acuzată pe nedrept de trafic de droguri şi fuge. Încearcă să găsească sprijin la profesorul cu care pare să aibă o relaţie adulteră, dar bărbatul e mai preocupat să-şi asigure liniştea conjugală. Aspectul adolescentin al fetei o ajută să se ascundă într-o casă de copii de unde pleacă, atunci când intuieşte că urmează să fie recunoscută, procopsindu-se cu o puştoaică de 13 ani, pe numele ei Kristina, care (ce să vezi) vrea să ajungă la bunica ei (despre care nimeni nu e sigur că ar fi reală) din Kazakhstan şi de soarta căreia Anya se auto-responsabilizează. În desfăşurarea forţată a evenimentelor, două decizii narative sunt într-adevăr de apreciat: 1. că Anya respinge până când e prea târziu afecţiunea puştoaicei şi 2. că în momentul în care află că acuzaţia de pe numele ei a dispărut, nu vrea decât să se întoarcă la iubitul ei şi încearcă să se scape de Kristina. Spun că sunt importante pentru că diminuează din artificialitatea intrigii, altfel motivată de singurul scop ca Anya şi Kristina să se întâlnească (totuşi, variante mai fireşti s-ar fi găsit). Însă chiar şi aşa, construcţia neverosimilă a scenariului - filmul se încadrează în convenţia realismului - face evident faptul că personajul Kristinei are doar funcţia de a o obliga pe Anya să se maturizeze dar şi de a o trimite către un loc în care să fie iubită, respectiv Kazakhstan şi bunica. Nu cred că e nimic greşit în a afirma că unii dintre noi avem doar roluri funcţionale, ba cred că e o realitate despre care putem discuta mai des. Dar finalul feeric al filmului, în care Anya o substituie pe Kristina ca şi cum lucrul ăsta ar fi un bine universal e inutil şi lipsit de onestitate. Cumva, sfârşeşte prin a spune că e absolut în regulă că unii dintre noi servim doar fericirea celor mai norocoşi, ceea ce nu e tocmai o optimist.
În oglindă cu Ya ne vernus / Nu mă mai întorc poate fi pus filmul turcesc Were Dengê Min / Come to My Voice / Urmează-mi vocea (regia Huseyin Karabey, coproducţie Turcia / Franţa / Germania). Amândouă urmează modelul road-movie, fiecare cu două personaje feminine în centru şi cu o împletitură de povestire orală tradiţională şi amândouă începând cu o neînţelegere legală. Dacă în Ya ne vernus Kristina îi spune Anyei un basm despre cum poţi deveni altcineva (o fată se transformă într-o sirenă la contactul cu marea, aşa cum Anya se va transforma în Kristina când o vede pe bunică), în Were Dengê Min bunica Berfe îi povesteşte nepoatei Jiyan cum vulpea şi-a recăpătat coada, ca o diversiune de la greutăţile pe care cele două trebuie să le înfrunte (trebuie să-şi recupereze fiul, respectiv tatăl, din închisoare). Spre deosebire de intriga complicată (fără a fi însă şi complexă) din Ya ne vernus, regizorul Huseyin Karabey lasă încurcătura legală să se petreacă undeva în culise (şi aici, e vorba de o acuzaţie falsă care a trimis armata să caute răzvrătiţi în casele sătenilor kurzi), iar naraţiunea urmează cursul firesc al cotidianului cam în maniera în care Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo (r. Yasujiro Ozu) păstrează evenimentele grave undeva în fundal. O singură înfloritură narativă are filmul: suprapune povestea în care Berfe şi nepoata ei caută o armă pe care s-o ofere la schimb pentru eliberarea fiului / tatălui, cu povestea spusă de un grup de barzi. E o minunăţie felul în care Were Dengê Min introduce elemente de oralitate în naraţiune, reuşind să confere filmului său farmecul specific povestirii populare.
Filme româneşti la Let's CEE Film Festival Viena 2014
Cu siguranţă, cel mai high profile a fost master-class-ul ţinut de Cristi Puiu, care s-a petrecut în primele zile ale festivalului şi la care se pare că publicul s-a înghesuit. Aşadar, Moartea domnului Lăzărescu (regia Cristi Puiu, 2005) a figurat în off-competition 25-Retrospectivă ca fiind cel mai bun film românesc după 1989 - pentru alcătuirea secţiunii au fost întrebaţi critici din ţările respective, iar pentru noi a răspuns Dana Duma. Sunt o babă comunistă (regia Stere Gulea, 2013) a avut trei proiecţii, urmate de discuţii cu Stere Gulea, Ana Ularu şi Dan Lungu, în cadrul Turbulenzen des Kommunismus (Highlights Communists). Tocmai din cauza rezervelor pe care mi le-am exprimat la începutul articolului faţă de ochelarii prin care organizatorii privesc est europenii, m-a bucurat mai tare Sunt o babă comunistă decât a făcut-o la prima vizionare, în Bucureşti. Una dintre problemele pe care multe dintre filmele din festival pare să le ignore este tocmai realitatea anilor 2014, ca şi cum dacă am reuşit să trecem de comunism, atunci totul se rezolvă de la sine şi viaţa va fi frumoasă - nu există şomaj (sau dacă există, e provocat doar de corupţia noastră şi e doar la noi înspre est, vezi Spomenik Michael Jackson / Monumentul lui Michael Jackson, regia Darko Lungulov) şi nici alte probleme financiare. Filmul lui Stere Gulea atinge toate aceste nuanţe ale realităţii fiscale şi sociale a ultimilor ani, care se resimte inclusiv în ţările capitaliste precum America. Personajul Anei Ularu şi iubitul ei se confruntă tocmai cu aceste probleme, iar uşurinţa prin care părinţii formaţi în comunism rezonează şi sunt capabili să-şi ajute copilul reprezintă eleganţa scenariului.
În competiţie au fost două filme româneşti, Roxanne (debutul în lungmetraj al regizorului Valentin Hotea) şi scurtmetrajul Execuţia / A kivégzés (regia Petra Szőcs). Despre Roxanne nu s-a scris mult când a rulat în cinematografele din Bucureşti. Cu ambiţii de film de public, are câteva situaţii dramatice bine conduse şi interpretate de actori şi momente emoţionante, în principiu relaţiile dintre personajele masculine sunt complexe, fiind vorba de un bărbat de aproximativ 40 de ani care descoperă că are un fiu cu iubita lui din liceu şi încearcă destul de stângaci, justificabil dată fiind tipologia lui de bărbat-copil şi provocând de multe ori situaţii simpatic-comice, să se apropie de băiat. Problema filmului stă în dezvoltarea personajelor feminine - de fapt, în lipsa ei. Naraţiunea patriarhală şi conceptul de privire masculină a fost introdus în teorie de Laura Mulvey în anii '70, iar Roxanne e chiar un exemplu facil în felul în care scenariul le raportează şi subordonează în permanenţă la relaţiile lor cu nişte bărbaţi (fiu, soţ, iubit, amant, tată etc). Despre Roxana se discută mai tot timpul în contextul "păsăricii ei zburdalnice" şi calităţii ei de mamă şi soţie, în timp ce iubita lui Tavi e complet desexualizată. Tot Mulvey argumentează că fie naraţiunea cât se poate de patriarhală sunt secvenţe în care nedreptatea societăţii patriarhale devine evidentă. Aici, Roxana are un monolog în care explică cum s-a întâmplat ca fiul lor să fie crescut de alt bărbat, povestind cum spera ca tatăl acestuia să apeleze la cunoştinţele lui şi să o ajute să facă un avort, dezvăluind ceva din situaţia în care s-a format şi care a învăţat-o că nu e stăpână pe propria viaţă.
Însă dintre filmele româneşti recente proiectate în Viena, în cadrul festivalului Let's CEE, cel mai bun este Câinele japonez al regizorului Tudor Jurgiu, care a fost prezent în secţiunea Debuturi promiţătoare. Cum premierea românească a avut loc toamna trecută, despre Câinele... lui Jurgiu s-au scris deja cronici fin elaborate (cele mai interesante sunt ale Dianei Mereoiu în Film Menu, Irina Trocan în Film şi Andrei Gorzo, Dilema Veche) în care sunt explicate posibilele influenţe ale regizorului taiwanez Hou Hsiao-hsien sau ale lui Yasujiro Ozu, la fel cum e menţionată atenţia şi grija pentru iconografia spaţiului rural. Pe scurt, filmul îl arată pe Costache (Victor Rebengiuc) în perioada următoare inundaţiilor şi morţii soţiei sale (cele două nu sunt legate), care trebuie să gestioneze sosirea fiului său Ticu (Şerban Pavlu) din Japonia, împreună cu tânăra lui familie, şi să decidă dacă îl va urma pe acesta în Asia sau va rămâne pe pământul său. Naraţiunea e dedramatizată, desfăşurându-se cumva organic, şi mizanscena e gândită să respecte spaţiul personajelor, pe care aparatul îi priveşte cu respect. Tensiunea se acumulează în câteva momente sensibile - ca atunci când Ticu vorbeşte cu fosta lui iubită sau când Costache îi reproşează fiului că a fugit - dar situaţiile se relaxează natural şi seninătatea îşi reia locul. Ce face dedramatizarea pentru Câinele japonez este să concentreze atenţia pe particularităţile personajelor - în special, Costache - şi ale stilului de viaţă rural, fără a avea însă pretenţia că este exhaustiv.
Nu mă pricep foarte bine la distribuţie, dar ştiu că drumul spre publicul european al filmelor româneşti - şi în general al producţiilor art-house - e de multe ori dificil şi circuitul festivalier joacă un rol important în numărul de spectatori la care filmul ajunge. Faptul că în Viena au fost prezente, în contexte diferite, în jur de nouă producţii româneşti e semnificativ, mai ales că multe dintre aceste proiecţii s-au petrecut în prezenţa realizatorilor.