Este prima dată când Jocul din Ialta, dramatizarea lui Brian Friel după "Doamna cu căţelul", de A.P. Cehov, se joacă pe o scenă românească. Mai mult, Adrian Păduraru spune că Dimitri Gurov este unul dintre cele mai frumoase personaje pe care le-a avut de jucat, comparabil cu Peer Gynt (Henrik Ibsen) şi Val Xavier (Orfeu în infern, Tennessee Williams)... Îşi descrie, totodată, personajul din Jocul din Ialta ca fiind "Pe dinăuntru, sfâşiat...".
Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Adrian Păduraru şi să-i adresez câteva întrebări, aflând - printre altele - care este personajul preferat din întreaga istorie e literaturii dramatice, dacă publicul s-a schimbat sau nu în cei 30 de ani ai săi de carieră, când se simte vulnerabil şi care sunt punctele sale de sprijin când e pe scenă.
Gloria-Mona Sauciuc: Aveţi roluri în teatru şi film de la începutul anilor 1980. Cum era să jucaţi atunci şi cum este acum, dar publicul actual - s-a schimbat în cei 30 de ani?
Adrian Păduraru: Din multe puncte de vedere îmi place să fac teatru mai mult astăzi decât înainte de '89. Pentru că, de exemplu, am avut într-o săptămână spectacol la Teatrul Mic, a doua zi la Godot, apoi la Teatrul Naţional. Nu doar factura spectacolelor era diferită. Dar era şi alt loc, alt public, parcă altă epocă. Spun din perspectiva celor care putem compara cu ce era înainte de 1989. De exemplu, am jucat în aer liber, în cadrul Festivalului Bucureşti, pe Strada Franceză, o comedie, Mă mut la tata. Sigur, în aer liber se pierd nuanţele, efectele, subtilităţi, dar se câştigă alte lucruri, la care nu te aştepţi. Ca de pildă, faptul că - în a doua parte a spectacolului - răsare luna. Se vedea de-a lungul Străzii Franceze. Când intri pe scenă şi vezi luna deasupra capetelor spectatorilor... e un altfel de a trăi viaţa.
M-am făcut actor pentru ca viaţa mea să nu fie monotonă, pentru a fi mereu în prezenţa noului, fie că e vorba de situaţii, de locuri, fie de oameni. Luna aceea care a apărut în timpul spectacolului era mai mult decât orice artă aş fi putut face eu în seara aceea.
Pe de altă parte, publicul din sălile neconvenţionale, de tip cafenea-teatru, e foarte viu, cu dorinţa de a se bucura de teatru; nu e publicul clasic, care vine la teatru un pic defensiv, pentru că a mai văzut puneri în scenă ale unui spectacol, şi-şi spune - "am văzut piesa X pe când regiza Cătălina Buzoianu, ia să vedem cu ce vin nou oamenii aceştia".
G.-M.S.: De la reprezentaţiile indooor aveţi o amintire la fel de puternică?
A.P.: La una dintre reprezentaţiile Jocului din Ialta era în sală violoncelistul Adrian Naidin, unul dintre artiştii autentici contemporani ai României, şi i-am întâlnit privirea, care arăta un grad de emoţie mai mare la el decât la mine. Am înţeles în clipa aceea că spectacolul pe care îl vedea Naidin era spectacolul pe care doream să-l vadă toţi spectatorii. Mă interesează emoţia spectatorului, piesa nu există în afara spectatorului.
G.-M.S.: V-aţi mai întâlnit cu A.P. Cehov de-a lungul carierei?
A.P.: Da, mai ales în şcoală. Sunt câteva personaje la Cehov pe care mi-aş dori să le joc. Uşor în glumă, personajul care îmi place cel mai mult din istoria literaturii dramatice este Nina Zarecinaia (din Pescăruşul - n.red.), dar nu o să mă distribuie nimeni în acest rol. Şi Astrov (din Unchiul Vania - n.red) e un personaj pe care mi-ar plăcea să-l joc.
G.-M.S.: Cum se reflectă comedia lui Cehov - cea în care drama, privită din afară, e comică, în Jocul din Ialta?
A.P.: Prin cinismul lui Dimitri Gurov, dar şi prin umorul din subtext. De exemplu, Ana îl întreabă pe Gurov - "Câte ai mai avut până la mine?"... Iar Gurov îi răspunde - "Am cel mai profund respect pentru tine". Apoi, în alt context, zice Gurov - "nu aveam mănuşile la mine şi mi-au îngheţat mâinile şi"... ar vrea să spună "şi sufletul", dar spune "mâinile şi picioarele". Ei, asta nu e comedie? "Pentru că nu aveam mănuşile la mine, mi-au îngheţat picioarele"... Sigur, ea nu este explozivă, de teatru bulevardier, commedia dell\'arte, dar are publicul ei, mai subtil. Spectacolul Jocul din Ialta nu are nimic de show exploziv, totul e metaforă, e conţinut. Spectacolul acesta are câte o componentă pentru fiecare privitor. Cred că e un spectacol pentru oameni care vor să se oprească din ritmul agonizant şi să se întrebe despre ei înşişi.
Pentru că este atât de profund uman ce se întâmplă acolo, încât pentru spectatorul foarte foarte tânăr poate fi o prefigurare a ceea ce va fi viaţa, iar pentru cei trecuţi de 30 - 35 de ani, care au deja experienţa întâlnirilor, a despărţirilor, e un spectacol ce-i poate emoţiona şi le poate pune nişte semne de întrebare asupra vieţii proprii. În sensul ăsta cred că spectacolul Jocul din Ialta atinge, din când în când, arta. Un spectacol care îl face pe spectator să îşi pună măcar 10 secunde o întrebare, un gând fugar... Faptul de a fi făcut o referire la el însuşi, de a se recunoaşte. Asta înseamnă sintagma "mă recunosc în artă". Înseamnă că mă recunosc în profunzimile mele, în adâncimile mele, în aspiraţiile mele.
G.-M.S.: În Jocul din Ialta spectatorul se va confrunta cu o tratare minimalistă a scenografiei, specifică unui teatru şi subiect contemporane, deşi acţiunea e plasată în Belle Epoque. Aveţi la dispoziţie doar o masă, un scaun şi costumul. Cum vă influenţează acest lucru pe scenă?
A.P.: În general am nevoie de costum, de lumini, de muzică, se trezeşte ceva în mine când se aprind luminile pe scena; la spectacolele în care am fost obligat să joc la lumina zilei se pierde magia. E vorba, în ce mă priveşte, de o fascinaţie a focului, a luminii şi a serii, care mi se pare cea mai vibrantă perioadă din cele 24 de ore ale zilei.
Ce mai contează foarte mult pentru mine e să mă pot sprijini în ochii partenerului, să găsesc în ochii lui ceva autentic, în spiritul a ce se construieşte acolo, ceva ce să te modifice. Actor este "actatio" în latină, în engleză "to act", conţine ideea de acţiune, actorul acţionează asupra lui însuşi, asupra partenerului, a spectatorului... Când partenerul are ceva în privire, are o privire care este o acţiune, chiar dacă ne-volumică, chiar aşa, ne-spectaculoasă, e pasul către comunicarea artistică...
G.-M.S.: În spectacolul Mă mut la tata jucaţi rolul amantului. La fel şi în Jocul din Ialta. Imaginea de crai vă însoţeşte...
A.P.: În Mă mut la tata e o iubire încă nelegiferată, iubire împotriva căreia se revoltă copiii, care o consideră pe mamă (Adriana Trandafir) prea bătrână pentru o iubire. Situaţiile de criză sunt cel mai frumos de jucat. Eu am suferit ani de zile având tabloul ăsta de june prim, de erou, jucam roluri la care liniile erau drepte. Ofertant în actorie este când există sincope, răscruci, unde ţi-e greu să alegi; e o categorie de roluri care îmi place foarte mult: cu cât viaţa de personaj e mai complicată, cu atât amplitudinea a ceea ce poţi face pe scenă e mai mare, ai spaţii de "manevră": de ridicări, de căderi, de răzgândiri...
G.-M.S.: Spuneţi-ne câteva lucruri despre axa evoluţiei personajului dvs. din Jocul din Ialta
A.P.: Jocul din Ialta este unul dintre cele mai bune texte de teatru contemporan, personajul are o tipologie aparte şi o evoluţie foarte frumoasă. Gurov evoluează de la "încă o întâmplare", la "Întâmplarea". El trece din acea "la joie de vivre" la constatarea că a întâlnit Iubirea, pe care însă nu are curajul să o ia şi să o păstreze. Mereu Gurov îşi ia spectatorii martori în dorinţa de a i se da dreptate - "Nu-i aşa?"... "Nu-i aşa că nu se putea întâmpla altfel?". "Viaţa autentică", zice el, "are şi ea momentele ei de laşitate". E o scuză. E o incapacitate de a face o alegere, şi de a şi-o asuma. "Şi nici să distingi autenticul de fals", mai spune. Gurov ştie că e o asumpţie falsă. Zici că nu poţi deosebi, ca să nu-ţi asumi consecinţele. La Gurov totul e conţinut şi acoperit. "Şi? Ce a fost? O aventură!", spune el. "Nu-i aşa?", întreabă spectatorii. "Şi faptul că a apărut fără să intervină complicaţiile e un bonus, nu-i aşa?" Întreabă dacă are dreptate, ştiind că nu are. E foarte uman.
Eu sunt un actor căruia îi trebuie timp ca să armonizez construcţia, să o fac nefisurată pentru spectator, mai ales când e vorba de ceva profund, serios şi greu. Nu e foarte uşor să povesteşti pe scenă despre laşitate, or Gurov are o dimensiune a laşităţii masculine. Gurov zice: "m-a strâns în braţe aşa de tare, ca şi cum aş fi putut s-o salvez de ea însăşi"... El înţelege nevoia ei disperată de iubire şi continuă spunând "şi eu am văzut cum îi atârna părul uscat pe obraji şi cum frumuseţea de adineauri parcă a pierit, şi brusc mi-am dat seama că e doar cu câţiva ani mai mare decât fiica mea". Este un moment de laşitate, îşi găseşte argumentele pentru care să zică nu. Acesta este un moment de vulnerabilitate pentru actor.
Vorbind despre laşitatea personajului aceluia, nu ai cum să nu vorbeşti despre laşitatea ta. Trebuie să o recunoşti înăuntrul tău şi să ai curaj să o laşi să iasă. E greu, pentru că toţi vrem să părem buni, frumoşi, deştepţi...
G.-M.S.: Dar sunt şi câteva momente de sinceritate ale lui Gurov, atât de aşteptate de spectator...
A.P.: Sunt doar câteva, în care Gurov scapă şi arată ce e înăuntrul său. Unul dintre ele este monologul său, discuţia cu el însuşi şi enervarea lui pe acea parte din el, convenţională şi cinică, acea jumătate din el care spune: "Asta e, nu era iubire! A fost excitaţie!", iar replica jumătăţii sale sincere vine imediat: "Nu e adevărat, nu e adevărat! Termină cu jocul ăsta, ştii bine că a existat o Ana, o frumoasă Ana!"..., e momentul de sinceritate al lui Gurov. Asumată, în care spectatorul vede ceea ce simte Gurov. Dar la acest personaj caracteristică e fuga permanentă de iubirea adevărată, de luarea unor decizii şi de consecinţe.
G.-M.S.: Putem întrezări şi în tăcerile lui Dimitri Gurov momente de sinceritate ?
A.P.: Sunt câteva momente pe care le-am construit. Câteva pauze. În pauză, spectatorul ar putea găsi o cheie a sincerităţii lui Dimitri Gurov. Unul e chiar la început. "Eram la Ialta de două săptămâni", spune Gurov, apoi tace, reflexiv. Pe fundal, muzica, tristă... Pauza spune că e vorba despre altceva decât despre jocul acela superficial. Apoi, Gurov continuă: "şi, dintr-o dată, din Hotelul Marino a apărut"..., Şi Gurov se opreşte. O pauză. Ce să spună? Iubirea vieţii lui? Alege, de fapt, să spună: "A apărut o tânără femeie"... Acolo, în acele pauze, am simţit că trebuie să pun o mică cheie de citire a spectacolului.
G.-M.S.: Dincolo de decorul minimalist, scenografia se construieşte live... din pictura în vin a lui Ion Nedelcu.
A.P.: Pictura se face cu materie vie. Un ulei, o acuarelă sunt statice, nu mai evoluează, pe când vinul este un organism viu, îşi modifică în timp calităţile, ca metaforă e foarte frumos, o pictură cu materie vie... Eu din convieţuirea cu tata şi fratele meu, ambii pasionaţi de viticultură, ştiu că vinul are personalitate. Chiar din acelaşi soi: un Merlot, de exemplu, poate fi făcut în sute de feluri, plus că există mai multe nivele în descoperirea unui vin; într-un fel îl vezi, în altul îl miroşi; este un început al gustului, apoi este un post-gust. Vinul e foarte adecvat spectacolului, seamănă foarte bine cu întrebarea lui Gurov - "oare toate astea s-au întâmplat cu adevărat?"... Vinul se adaptează situaţiilor, dar face şi ca situaţiile însele să capete un nou sens, să fie diferite.
Regizorul Cezar Ghioca despre jocul lui Adrian Păduraru în Jocul din Ialta
"Piesa este foarte delicată din punct de vedere al distribuţiei. Ca regizor, îmi populez lumile imaginare create de lectura pieselor pe care le citesc cu proiecţii virtuale ale unor personaje create de actorii cu care mă întâlnesc. Uneori o piesă care îmi vorbeşte poate sta în aşteptare ani la rândul până când cunosc, sau ajung la un nivel profund de relaţie cu un actor care să mă inspire să îi ofer un rol în universul respectiv. Vorbesc bineînţeles la nivelul ideal, cu proiecte de suflet, în regim independent, unde îmi pot permite luxul unor astfel de opţiuni.
Adrian Păduraru, al cărui emploi aparent de june prim (ajuns deja la o vârstă..., potrivită cu cea a personajului) ar părea la o lectură superficială că se suprapune cu personajul interpretat - un crai plictisit. În lectura mea, nimic mai departe de adevăr - personajul său este un bărbat paralizat de fecunditatea imaginaţiei sale, care-şi acceptă plictiseala refugiindu-se în imaginar şi tratând realitatea cotidiană cu cinism, fără aşteptări, luând tot ce poate de la viaţă, fără însă a obţine reală satisfacţie de la nimic. «Ratarea» sa în plan emoţional este ceea ce o atrage şi cucereşte pe fatalista Ana Sergheievna, şi pentru aceasta nu aveam nevoie de un actor care să arate bine, ba chiar atractivitatea fizică ar fi putut constitui un impediment. Din fericire, Adrian Păduraru, căruia avusesem şansa să îi cunosc atât latura sa de recitator sensibil, cât şi ludicitatea în registrul comic, a construit cu migală un personaj credibil, reţinut, ascunzând cu delicateţe un surplus de afectivitate ce a constituit impulsul iniţial de raportare la text. Fiecare dintre actori reuşeşte să spună o poveste personală prin intermediul personajului interpretat şi aceasta este o calitate deosebită pentru un astfel de spectacol «intim», «minimalist»".
#
Adrian Păduraru este implicat în mai multe proiecte de teatru. Poate fi văzut până, la finalul anului 2014, în Jocul din Ialta (se joacă pe 20 noiembrie şi pe 18 decembrie 2014 la Teatrul de pe Lipscani din Bucureşti), Angajăm profesionist, după Angajare de clovn, piesă a dramaturgului Matei Visniec, Mă mut la tata (regia Gelu Colceag), şi Plicul, de Rebreanu (regia Mircea Anca). Are în pregătire un spectacol cu Manuela Hărăbor şi Răzvan Popa, acesta din urmă semnând şi regia. În 1984, anul în care a absolvit facultatea de actorie, Adrian Păduraru se consacra ca unul dintre cei mai îndrăgiţi şi credibili juni primi ai perioadei, în celebrul film Declaraţie de dragoste, în regia lui Nicolae Corjos.