Când socoteala-n dragoste de acasă nu se potriveşte cu cea din sat - Jocul din Ialta

"Câte ai mai avut până la mine?" te-am întrebat. Mi-ai răspuns "Am cel mai profund respect pentru tine." M-am supărat, dar m-ai sărutat ca să-mi treacă. Şi atunci am ştiut de ce m-am îndrăgostit de tine. Pentru că m-ai făcut să zâmbesc. Pentru că m-ai făcut să cred în tine. Pentru că nimeni nu mă mai privise aşa până atunci. Îţi aminteşti? Tu m-ai observat când stăteam singură la masă şi ai venit să-mi ţii de urât. Apoi mi-ai spus: Dragă Anna, hai să facem o plimbare. Şi am acceptat.

Un cadru simplu. O masă-n mijlocul scenei. Două scaune în apropierea aceleiaşi mese. Un pictor întors cu spatele către public, care pictează fundalul întâmplărilor din Ialta. Doar două personaje. O femeie într-o rochie lungă, un domn cu pălărie şi baston. Restul sunt imaginare. Aşa cum pare şi povestea Annei şi a lui Dimitri. O întâlnire între doi străini, dar o apropiere deloc străină. Două căsnicii. Mai mult sau mai puţin de succes. Şi un câine. Un câine fără nume şi un oraş în care nu te-ai fi aşteptat să descoperi ceea ce avea să devină o aventură. Un oraş în care te-ai dus să uiţi de tine, în care nu te-ai fi aşteptat să te-ndrăgosteşti.

Dimitri este cel care încearcă de fiecare dată să se disculpe, să arunce totul în curtea Annei. Vrea ca el să nu pară cel implicat, lasă gustul unei aventuri pe care o laşi acolo unde s-a întâmplat. Toate astea nu le aflăm din dialogurile personajelor între ele, ci din cele cu publicul, din mărturisirile pe care le fac deschis către public, atunci când lumina cade doar pe unul dintre el. Anna pare că se simte vinovată, şi aproape că regretă gestul făcut. Simte că se trădează pe ea, apoi îl trădează pe soţul ei, care şi alături de care nu este. Şi atunci situaţia devine un pic dramatică. Ea trebuie să plece, soţul ei are nevoie de ea. Şi atunci se-ndepărtează uşor, aproape fără pic de resentiment. Dimitri pare şi el impasibil la exterior.

Siguranţa faptului că nu se vor mai revedea niciodată aproape că-i linişteşte. Şi-au spus-o sieşi, dar şi-au mărturisit-o şi unul celuilalt. Timpul trece, dar gândurile rămân. Despărţirea a părut ca un pansament pe care-l tragi imediat, ca să uiţi de durere, dar rana încă e acolo. Şi-n final? Ce rămâne? E mai puternic gândul că-ţi doreşti să rămână doar o aventură sau treci peste bariera inimii şi deschizi porţi ca să revii la ceea ce te-a legat vreme de câteva zile?

Spectacol de răvăşit interioare. Jocul din Ialta nu e un spectacol la care să-ţi permiţi să vii atunci când treci printr-un impas sentimental pentru că vei pleca în lacrimi de acolo. Pentru că dincolo de scurta aventură pe care o auzi povestită, căci nu vezi vreo sărutare furată sau vreun moment mai intim decât o îmbrăţişare, există o poveste interioară. Care-i macină pe amândoi în aceeaşi măsură şi apoi te macină şi pe tine, privitorul. Adrian Păduraru are rolul unui gentleman foarte atrăgător, un amant convingător şi invincibil, în faţa căruia a căzut pradă tânăra domnişoară Ana Donosa, care din punctul meu de vedere a jucat o rusoaică Anna impecabil. Şi o Ialta în care ţi-ar plăcea să-ţi găseşti şi tu pe cineva.