Regizat şi co-scris de Fred Cavayé, filmul vorbeşte despre tipul acela de poliţist care foloseşte măsuri extreme, certat cu şeful, dar corect până într-acolo încât este în stare să-şi piardă viaţă. Totul pentru a apăra cauza în care crede. De fapt, vorbim de două astfel de personaje: Simon (Vincent Lindon) şi Franck (Gilles Lelouche). Prieteni de nedespărţit, dar despărţiti pentru un timp de către un destin neprielnic, sunt puşi în faţa unei chestiuni teribile, care se dovedeşte să aibă repercursiuni asupra tuturor celor din jur. Morţi, crime, depăşiri stradale în mare viteză, accidente şi împuşcături; multe împuşcături.
Pasând rolul de protagonist de la unul la celălalt, le descoperim lui Simon şi Franck problemele şi demonii trecutului (reies din acţiunile prezente, filmate normal, 16:9, color, dar şi din reminiscenţe, filmate într-un fel de biculoare, ceva între un gen de sepia, dar cu nuanţe albăstrui, şi alb-negru).
Mea culpa conţine absolut toate ingredientele unui film de acţiune reuşit. Cuplul de poliţişti se completează, se ajută şi se înţeleg reciproc, dinamica este antrenantă până într-acolo încât atinge spectatorul la nivel fizic, coloana sonoră încarcă pelicula atât cât trebuie, scenariul are parte de un număr optim de întorsături de situaţie, iar actorii joacă minunat, creând o simbioză ce aminteşte de French Connection sau The Untouchables.
De obicei, acest gen de producţii cad în derizoriu, pentru că tind să se axeze prea mult pe un anumit element de construcţie filmică (ori aspectul tehnic, ori cel moralizator, ori altul, dintr-o listă destul de lungă de aspecte pe care se poate concentra prea mult echipa de producţie) şi astfel devin clişee absolute. În cazul de faţă, clişeul e vizibil (de pildă, prezenţa veşnicei mafii de sorginte slavă - aici cea sârbească), dar doar potenţează o poveste cu nuanţe sociale, care intră efectiv sub piele şi emoţionează prin puterea nu neapărat a poveştii, ci a modului în care e redată.