Producţia pe aceeaşi temă recent apărută are unele calităţi, dar prea puţine şi prezente sporadic. Asistăm la imagini frumoase, frustre, construite atent, realizate de excelentul directorul de imagine, Guillaume Deffontaines, care (men)ţine filmul cât poate fi făcut acest lucru la un nivel acceptabil. În schimb, alegerea austerităţii cinematografice într-o producţie de epocă, fără muzică extradiegetică şi fără creere de tensiune, e un pariu pierdut, chiar dacă în acesată prviniţă nu există un postulat. Unele producţii ce abordează trecutul au avut de câştigat tocmai prin prisma minimalismului, dar nu şi cazul de faţă. Ritmul lent, care-i oferă răgaz spectatorului să interacţioneze cu eroina, să-i cunoască doleanţele şi dandanalele, e ţinut bine în mână, dar nu e facilitat de prestaţia lui Binoche. Aceasta face un rol poate prea dificil pentru ce calităţi are - de obicei îmi place, dar aici pare depăşită - şi asta le conferă un aer artificial, filmului şi ei. Izbucnirile dese şi lungi(te) sunt puţin gratuite, iar personajele groteşti ce-o-nconjoară, produc scene repugnante, în ton cu dorinţa regizorală.
Incoerenţa narativă e voită, căutată, dar asta nu înseamnă că face parte din aspectele pozitive, care sunt puţine. Dimpotrivă! În permanenţă, am avut impresia că regizorul a scăpat din mână scenariul - ironia e că l-a scris el, de altfel - şi odată cu acesta i-a pierdut şi pe actori, cărora mai apoi le-a indicat să fie mistici, supăraţi, religioşi, vagi şi misterioşi. Din acest punct de vedere, e o peliculă care nu-şi asumă riscuri şi mizează prea mult şi greşit pe o singură persoană, cum a făcut şi Paolo Sorrentino în La grande bellezza, însă acolo cu un Toni Servillo în rolul vieţii.
Binoche e prea tehnică, prea metodică - pe alocuri mi s-a părut o pastişă a Ioanei d'Arc cea interpretată de Maria Falconetii, în capodopera lui Dreyer din 1928. Iar, spre deosebire de acel lung metraj, aici substratul e o enigmă, cel puţin pentru mine. Nu l-am găsit, iar asta pentru că filmul pare a nu fi despre ceva, nici măcar despre cineva, ci doar cu cineva şi cu ceva. Totul e inutil (nu şi neapărat plat), de la jocul actoricesc, la imagini - despre care mă simt nevoit să repet că sunt minunate, dense şi încărcate. Reuşesc să taie respiraţia, dar nu e de ajuns ca lucrarea semnată Bruno Dumont să se diferenţieze, într-o epocă în care cinematografia e la un nivel tehnologic imens. E doar formă fără fond.
Camille Claudel 1915 e un pariu pierdut. De pildă, subiectul era mai indicat să fie făcut în stil documentarist, cu un titlu generalist, de anchetă, în genul "Ce s-a întâmplat cu Claudel?". Ar fi fost mai de impact, mai dinamic, mai pregnant, dar Dumont a optat să rişte cu un remake nesărat şi extrem de pretenţios. I-a ieşit un produs moale şi fără personalitate.