O anexă (lungă de peste trei ore şi jumătate) la indispensabilul documentar Shoah, lansat de Claude Lanzmann în 1985, noul lui film, Le dernier des injustes / Ultimul dintre nedrepţi, e organizat în jurul unui interviu luat de cineast în 1975, la Roma, pe parcursul a şapte zile, rabinului Benjamin Murmelstein, pe care încheierea celui de-al Doilea Război Mondial îl găsise prezidînd Consiliul Evreiesc din ghetoul Theresienstadt (sau Terezin). Un colaboraţionist în ochii lui Gershom Scholem şi ai Hannei Arendt, nechemat ca martor la procesul lui Eichmann (cu care, în calitatea sa de Mare Rabin de Viena, lucrase încă din 1938-39 - înainte de Theresienstadt - la administrarea încă posibilei emigraţii evreieşti din Austria), mort (în 1989, la 84 de ani) fără să fi văzut Israelul, Murmelstein are ocazia de a se disculpa în faţa camerei lui Lanzmann. E viguros şi cu vorbele la el (se mai disculpase şi într-o carte din 1961), nu atît un bătrîn emoţionant, cît o nucă greu de spart - la observaţia lui Lanzmann că felul său de a vorbi poate părea cam rece, el răspunde autocaracterizîndu-se drept un om practic, un Sancho Panza şi nu un Don Quijote. Pe de altă parte, din trecut povesteşte aproape numai şi numai episoade care-i pun în lumină altruismul, iar povestea deciziei lui de a se întoarce în Austria dintr-o călătorie la Londra, în primăvara lui '39, cînd ar fi putut să rămînă acolo, sună cu atît mai spectaculos cu cît o motivează şi prin "sete de aventură". Expresia sună extravagant în situaţia dată, dar restul motivelor avansate de Murmelstein în sprijinul acţiunilor sale tind să fie pur şi simplu virtuoase: coetnicii săi l-au ţinut minte ca pe un administrator cîinos, dar asta e din cauză că era corect şi nu vindea tratamente preferenţiale; i-a muncit ca un zbir, dar a făcut-o pentru binele lor, pentru a-i împiedica să cadă în apatie, pentru a-i ţine în viaţă; s-a implicat în realizarea unui documentar de propagandă prin care Eichmann voia să convingă Crucea Roşie daneză că Terezin e raiul pe pămînt, dar calculul său a fost că, odată ce-au filmat ghetoul, naziştilor le va fi mai greu să-l radă de pe faţa pămîntului, pentru a nu a mai vorbi de faptul că, pe termen scurt, orice cosmetizare a ghetoului, în interesul filmului, oricît de superficială, nu putea decît să amelioreze condiţiile de trai. E de crezut Murmelstein sau nu e? Greu de tras o concluzie în chip raţional, pe baza informaţiilor pe care ni le pune la dispoziţie Le dernier des injustes. Într-o cronică publicată în revista online Tablet (revistă dedicată vieţii, artelor şi ideilor evreieşti), criticul american J. Hoberman îi reproşează lui Lanzmann că a trecut sub tăcere unele acuzaţii aduse lui Murmelstein - că în administrarea ghetoului ar fi folosit echipe de bătăuşi (evrei), că şi-ar fi folosit puterea în scopul obţinerii de avantaje sexuale -, precum şi alte detalii posibil relevante, precum acela că interioarele spaţioase în care se lăfăie ocupanţii ghetoului, în unele secvenţe din filmul comandat de Eichmann, erau, în realitate, interioarele în care trăia Murmelstein însuşi. Wolf Murmelstein, care a copilărit la Terezin, intervine în subsolul articolului lui Hoberman ca să-şi apere tatăl. Cît despre Lanzmann, acesta devine sentimental cu Murmelstein pe finalul interviului din '75, luîndu-l pe după umeri. Tot aşa, în secvenţele mai recent filmate, în care Lanzmann completează interviul cu alte informaţii despre Terezin, vocea lui îşi pierde la un moment dat timbrul didactic şi începe să tremure de indignare, împroşcîndu-i pe nazişti cu insulte. Incluzînd nu doar tradiţional lanzmannienele cadre în care camera prelevă urmele trecutului în prezent sau, dimpotrivă, constată dispariţia oricărei urme, ci şi desene rămase de la locuitorii ghetoului, secvenţe din filmul lui Eichmann sau ritualuri religioase filmate în zilele noastre, materialul adăugat interviului nu vădeşte prea mult din rigoarea aplicată de Lanzmann în Shoah.
Se înalţă vîntul / Kaze tachinu / The Wind Rises (Japonia, 2013), de Hayao Miyazaki
Cu opul despre care a declarat că va rămîne ultimul din filmografia sa, Hayao Miyazaki, maestru japonez al filmului de animaţie, intră şi el pe teren minat. Desenat de mînă, Kaze tachinu / The Wind Rises e o bizară biografie romanţată a inginerului aeronautic Jiro Horikoshi, responsabil pentru avioanele de luptă Zero, folosite de Japonia în al Doilea Război Mondial. Miyazaki îl caracterizează pe Horikoshi ca pe un tehnicist cu o perspectivă abstractizant-estetizantă: nu proiectează avioane în numele unor valori imperialisto-militariste - aplicaţia militară dată invenţiilor lui e pentru el întîmplătoare, invenţiile însele transcendînd-o prin frumuseţea lor. Bizar e faptul că, prin deciziile pe care le ia în adaptarea cinematografică a vieţii lui Horikoshi, Miyazaki îi împărtăşeşte apolitismul. Grosul acţiunii se desfăşoară în anii '20-'30 şi nu lipsesc din ea ecourile pregătirilor pentru catastrofalul război, dar acestea sînt vătuite de rafinatele căutări formale ale lui Miyazaki (aproape că nu există cadru fără cîte o reprezentare extraordinară a mişcării norilor, a feluritor efecte de lumină, a vîntului în iarbă etc.) şi împinse în planul doi de un love story pe cît de melodramatic (cu semne ale predestinării, tuberculoză şi sacrificiu de sine din partea femeii), pe atît de fictiv. E un film cu referinţe înalt-literare, în care Valéry şi Mann sînt citaţi în mod repetat - din păcate nu şi Marinetti cu oda lui închinată războiului dus de Mussolini în Etiopia, dată de Walter Benjamin ca reper pentru adaptabilitatea la fascism a genului de vizionarism tehnolatru, entuziasmat de formele viitorului, care-l însufleţeşte şi pe eroul lui Miyazaki.