Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Dernier des injustes, Le

O cronică a vinovăţiei - Le dernier des injustes


Film Menu, iulie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În voluminosul şi complexul său eseu despre procesul lui Adolf Eichmann - fost şef al subsecţiei B4 (care se ocupa de problemele evreieşti, şi, în consecinţă, de deportarea acestora către lagărele de exterminare), din cadrul secţiei IV (numită şi GestapoPoliţia Secretă de Stat) a R.H.S.A. (Reichssicherheitshauptamt / Biroul Principal de Securitate a Reichului German) -, Eichmann la Ierusalim, scris pentru revista The New Yorker în primăvara anului 1963, Hannah Arendt, autoare a studiului Originile totalitarismului, afirma: "Însă întrebarea pe care procurorul a adresat-o cu regularitate tuturor martorilor, cu excepţia luptătorilor din cadrul rezistenţei, şi care suna atât de natural pentru cei care ştiau prea puţine lucruri despre contextul real al procesului - întrebarea De ce nu v-aţi revoltat? - a servit de fapt drept un paravan de fum pentru întrebarea care nu a fost adresată: De ce aţi cooperat? Şi astfel, toate răspunsurile la întrebarea fără de răspuns pe care domnul Hausner (n.tr. - procurorul general în procesul lui Adolf Eichmann din Ierusalim) a adresat-o martorilor săi au fost în mod substanţial mai puţin decât adevărul, întregul adevăr şi nimic altceva decât adevărul (n.tr - referinţă la jurâmântul depus de martori în procese). Adevărul era că evreii, pe de-a-ntregul, nu erau organizaţi; că nu deţineau teritorii, că nu aveau nici guvern, nici armată; că, în momentele cele mai dificile, nu au avut un guvern în exil, care să-i reprezinte printre Aliaţi, nici depozite de armamente, nici tineri cu instrucţie militară. Însă, întregul adevăr era că au existat organizaţii ale comunităţii evreieşti şi asociaţii de întrajutorare evreieşti atât la nivel local, cât şi internaţional. Oriunde existau evrei, existau lideri evrei recunoscuţi, iar aceşti lideri, aproape fără nicio excepţie, au cooperat într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, cu naziştii. Întregul adevăr era că, dacă evreii ar fi fost cu adevărat neorganizaţi şi lipsiţi de lideri, ar fi fost haos şi mizerie, însă numărul total de victime nu ar fi ajuns la cinci, şase milioane de oameni."[1]

Articolul în cinci părţi al Hannei Arendt a stârnit un scandal uriaş, în urma căruia autoarea a primit ameninţări cu moartea, din două mari motive. Primul s-a datorat modalităţii în care a ales să-l portretizeze pe Eichmann - un mediocru funcţionar incapabil să gândească pentru sine, care, aşa cum a şi declarat în timpul procesului, şi-ar fi ucis propriul tată dacă ar fi primit ordin de la Führer (ordinele, chiar şi verbale, ale lui Hitler aveau statut de lege în Germania nazistă) -, spre deosebire de modalitatea în care procurorii israelieni au încercat să-l prezinte publicului internaţional în timpul procesului - drept marele arhitect al Soluţiei Finale, adică al planului de exterminare a evreilor europeni. Cel de-al doilea motiv este redat mai sus: acuzele pe care Arendt le-a formulat (foarte documentat) împotriva liderilor comunităţilor evreieşti europene din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care, aşa cum afirmă autoarea, organizând comunităţile de care răspundeau, nu au făcut decât să grăbească procesul de lichidare început de nazişti.[2]

Unul dintre aceşti lideri ai comunităţilor evreieşti, acuzat de colaborare cu naziştii (şi cu Eichmann în mod special) încă de dinaintea apariţiei articolului Hannei Arendt, este Benjamin Murmelstein, subiectul celui mai recent documentar al lui Claude Lanzmann, Ultimul dintre cei nedrepţi, cel care în 1985 a regizat Shoah, legendarul documentar de nouă ore şi jumătate despre Holocaust.

Benjamin Murmelstein fusese rabinul şef al Vienei înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. După anexarea Austriei, în 1938, fusese implicat în procesul de emigrare a evreilor austrieci, în urma căruia peste o sută douăzeci de mii de evrei au reuşit să evite deportarea în lagărele de exterminare. Adolf Eichmann era pe atunci şeful biroului de emigrare a evreilor din Viena, iar Murmelstein a fost nevoit să colaboreze cu acesta pentru a se asigura că întregul proces de emigrare funcţionează. Odată cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, Murmelstein a fost deportat în Theresienstadt, un ghetou model organizat de nazişti pentru a arăta lumii îngrijorate că evreii sunt trataţi omeneşte. Acolo, Murmelstein, împreună cu rabinul şef al Berlinului, Paul Eppstein, şi cel al Pragăi, Jacob Edelstein, au fost numiţi de către nazişti în conducerea Consiliului Evreiesc (Judenrat) al Theresienstadt. Jacob Edelstein a fost arestat în 1943, trimis la Auschwitz-Birkenau, unde a fost omorât, iar Paul Eppstein a fost împuşcat în ceafă în 1944, în Theresienstadt. Murmelstein a fost singurul dintre cei trei lideri ai Consiliului care a supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial, şi acesta pare să fi fost principalul său păcat.

Lanzmann a filmat interviul cu Murmelstein în 1975, în Roma, acolo unde fostul lider al evreilor din Viena trăia în exil, nefiindu-i permis să meargă în Israel, unde era considerat persona non grata, iar afecţiunea sa pentru Murmelstein este declarată încă de la începutul documentarului, într-o notă în care Lanzmann mărturiseşte că a ajuns să-l respecte şi să-i admire sinceritatea, notă care este mai apoi completată de gestul său de la final, în care aruncă un braţ peste umerii lui Murmelstein, în timp ce cei doi se îndepărtează de cameră şi păşesc înspre asfinţit, ca doi eroi dintr-un western american. Gestul lui Lanzmann din final mai spune şi altceva: că admiraţia pe care acesta a simţit-o pentru Murmelstein nu a fost o consecinţă a unei reflecţii de 40 de ani şi a indulgenţei pe care doar timpul o poate aduce, ci un sentiment născut spontan, în timpul interviului, pentru un om care, pus faţă în faţă cu o situaţie disperată şi imposibilă, a făcut ce a ştiut mai bine pentru a face viaţa evreilor din Theresienstadt mai suportabilă, chiar dacă asta a însemnat îndeplinirea ordinelor date de nazişti. Presat să oprească epidemia de tifos din ghetou, Murmelstein le-a refuzat hrană evreilor care nu făceau injecţiile anti-tifos, forţându-i astfel să se supună tratamentului. Confruntat cu o invazie de păduchi care afecta în primul rând populaţia în vârstă, Murmelstein a evacuat câteva familii de evrei cu statut privilegiat în ghetou din apartamentele lor de la mansardă şi a înfiinţat acolo centre de despăduchere, unde se putea asigura că bătrânii erau îngrijiţi corespunzător. Nu numai că a refuzat să întocmească liste cu persoanele ce urmau să fie deportate în Est, către lagărele de exterminare, evitând astfel să dea o mână de ajutor naziştilor (contrar acuzelor aduse de Arendt), ci a şi oprit amplul proces de mituire a funcţionarilor evrei din ghetou - care, în schimbul unor beneficii în bani sau în natură, scoteau de pe listele morţii numele unor evrei privilegiaţi - ameninţându-i pe aceştia că dacă scot un singur nume, vor trebui să-l introducă pe al lor în schimb.

Ce demonstrează cele aproape patru ore de interviu cu Murmelstein este că adevărul istoric este mult mai complex şi mai complicat de stabilit decât îl fac să pară o privire generală şi un studiu abstract, cum este cel al Hannei Arendt (care din fericire nu a fost nevoită să îndure ororile vieţii din ghetouri), asupra unor evenimente. Detaliile pe care Murmelstein le dă despre perioada în care a colaborat cu Eichmann şi despre perioada în care a condus ghetoul Theresienstadt sunt esenţiale în procesul de înţelegere a felului în care funcţiona maşinăria nazistă de exterminare. Nu doar că dezaprobă concluziile lui Arendt, cum că Eichmann ar fi fost un funcţionar mediocru, afirmând că acesta era de fapt "un demon" lacom, mânat de o ideologie profund antisemită, ci şi reuşeşte să explice în detaliu modalitatea în care averile comunităţilor de evrei din Austria au ajuns să fie investite în capacităţile militare ale Germaniei, prin mitele care se dădeau pentru a se cumpăra vize de emigrare în ţările care primeau refugiaţi evrei.

Pe de altă parte, gradul de colaborare a liderilor evrei cu autorităţile naziste şi problema vinovăţiei personale resimţite de aceştia sunt două chestiuni diferite, Lanzmann reuşind să facă o distincţie clară între şuvoiul de detalii administrative (nume, date, întâlniri, ordine primite), digresiuni, trimiteri la mituri şi autocorecţii ale lui Murmelstein şi incapacitatea acestuia de a discuta despre felul în care se raportează la propriile sale fapte. Tot ce reuşeşte Lanzmann să facă este să-i reamintească din când în când lui Murmelstein că el este singurul dintre liderii evrei ai Theresienstadt care a supravieţuit, dând astfel naştere unui noi şuvoi de alegorii, digresiuni şi detalii administrative, care pentru Lanzmann ţin loc de răspuns. Incapacitatea lui Murmelstein de a discuta despre propria vinovăţie este o recunoaştere implicită a acesteia. Într-unul dintre momente, Murmelstein, specializat în mitologie, după cum singur mărturiseşte, se compară cu Şeherezada, cea care a evitat moartea spunându-i sultanului 1001 de povestiri, până când acesta a ajuns să se îndrăgostească de ea şi să renunţe la planul său de a o ucide. Şi, într-o anumită măsură, aceste zeci de micropovestiri pe care Murmelstein i le spune lui Lanzmann sunt singurul zid pe care fostul rabin şef al Vienei îl mai poate aşeza între el şi propria sa vinovăţie.

[1] Hannah Arendt, "A Reporter at Large. Eichmann in Jerusalem. III" în The New Yorker, ediţia din 2 martie 1963, pag. 50.
[2] Articolul Hannei Arendt este foarte complex şi conţine foarte multe informaţii şi detalii despre funcţionarea sistemului legislativ şi administrativ nazist, ce nu pot fi rezumate în câteva fraze. De aceea, recomand citirea acestui articol pentru o mai bună înţelegere a discuţiei cu privire la nivelul colaborării dintre liderii comunităţilor evreieşti şi autorităţile naziste.




 Toate articolele despre Dernier des injustes, Le


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Raluca Durbacă


Alte articole

 Terenuri minate - Le dernier des injustes & Kaze tachinu / The Wind Rises, Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer