Un François Ozon clasic, spumos ca o şampanie, care te lasă fără dureri majore de cap. Un melanj de replici hazoase, suspense cât cuprinde şi "dezordini amoroase", ca să-i parafrazez pe Brucker & Finkielkraut, ce acoperă întreg spectrul kinseyan. Claire (Anaïs Demoustier, care mai are un film în festival, excelentul Bird People) şi Laura (Isild Le Besco) sunt prietene de-o viaţă, iar la moartea extrem de prematură a Laurei, Claire î(ş)i jură să aibă grijă de fetiţa nou-născută a prietenei ei cele mai bune. David (Romain Duris), soţul Laurei, are un secret. O identitate secretă, mai exact. Odată dezvăluită, thrillerul psihologic hitchcockian dă în comedie bulvardieră à la Almodovar, unde toată lumea chicoteşte, "cântă şi dansează"... Păcat, dat fiind că subiectul ar fi fost extrem de potrivit pentru o discuţie mai adâncă despre complexitatea identităţilor de gen şi fluiditatea dorinţelor sexuale. Dar ăsta-i alt film deja...
October Gale
Dacă Patricia Clarkson face un film, eu unul mă înfiinţez să-l văd. Fără discuţie. Filmul regizoarei canadiene Ruba Nadda se întâmplă în "Cottage Country" - teritoriul cât un sfert de Europă unde tot omul (cu stare) din Toronto îşi are reşedinţa de vară. Helen (Clarkson) e o doctoriţă ce s-a retras temporar din tumultul metropolei în casa de vacanţă a familiei de pe-o insulă pustie din Golful Georgian pentru a trece peste moartea soţului ei. Idilismul e curmat abrupt de apariţia unui străin - tânăr şi arătos (Scott Speedman) - cu o rană de glonţ care n-arată deloc bine. Fără să ne ofere (suficiente) detalii, filmul alunecă brusc în clişeele thriller-elor de genul "trapped-in-your-house", fără a însă deveni suficient de terifiant. Imaginile aeriene ale regiunii (care are nu mai puţin de 30.000 de insule şi, mai ales, insuliţe) sunt superbe şi m-au făcut să-mi doresc să las totul baltă şi să mă mut în pădure. Dar cel mai mult şi mai mult îmi doresc ca următorul proiect cinematografic al Patriciei Clarkson să aibă mai multă greutate...
Plemya / The Tribe
Dacă aveţi nevoie (şi cu toţii avem, din când în când) de un pumn în stomac care să vă trezească la realitate şi să pună lucrurile - şi viaţa - în perspectivă, vă recomand filmul ucraineanului Miroslav Slaboshpitsky. Vi-l recomand în orice caz... Povestea se poate rezuma în câteva vorbe: viaţa la un internat pentru adolescenţi surdo-muţi de undeva din Ucraina. Dialogurile?... Nici vorbă, personajele comunicând exclusiv în limbajul semnelor. Distribuţia?... Adolescenţi (cu adevărat) surdo-muţi de undeva din Ucraina. O să ziceţi, ca şi mine, că probabil n-o să înţelegeţi mai nimic din gesticulaţia furioasă şi sunetele aparent fără sens. Fals: în zece minute aţi uitat că nu se aude niciun cuvânt şi veţi fi absolut fascinaţi de natura umană (şi mai ales inumană) la care sunteţi expuşi. Violenţă gratuită şi dusă la paroxism, furt şi prostituţie, jocuri de putere, dragoste şi sex, discriminare şi frustrare, corupţie şi exploatare. Ca-n viaţă - o viaţă pe care n-o doresc nimănui.
A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence / En duva satt på en gren och funderade på tillvaron
Ultima parte a trilogiei regizorului-cult Roy Andersson ne oferă acelaşi mix de umor pe cât de negru, pe atât de absurd, presărat cu comentarii sociale amărui-scandinave. Filmul m-a făcut să-mi imaginez un Monty Python featuring Ingmar Bergman... Stilul vizual e demn de un Wes Anderson care a uitat să-şi ia pastilele contra depresiei. Minimalist, în tuşe de verde-avocado, fără pic de soare. Actorii evoluează într-un singur registru: deadpan. Altfel, Andersson stăpâneşte la perfecţie ecuaţia comedie = tragedie + timp. Structura e şi ea cum nu se poate mai schematică: 39 de scheciuri (le-am numărat), care par a fi o trecere în revistă a meandrelor destinului uman. Sau cam aşa ceva... Grandoare şi micime sufletească. Moarte şi decădere. Inadecvare şi singurătate. Şi aşa mai departe. Personajele lui Andersson dau atât de puţin de la ele, încât e rar ca doi spectatori să înţeleagă acelaşi lucru dintr-o scenă, şi în asta constă farmecul şi complexitatea filmului. Sau cam aşa ceva...
Le règne de la beauté / An Eye for Beauty
Marele regizor canadian Denys Arcand (Les invasions barbares) ne dovedeşte înc-o dată că are ochi pentru frumos (cum sună titlul în engleză al celui mai recent film al său) dar pare să-şi fi pierdut în schimb darul povestirii... Luc (Eric Bruneau), un tânăr arhitect de succes, trăieşte cu frumoasa şi atletica lui soţie, Stephanie (Melanie Thierry) într-o casă de poveste (cui îi plac poveştile modernist-minimaliste), dar, printre sporturile practicate de acesta (şi-am numărat vreo sase...) se numără şi... adulterul. Luc o înşeală pe Stephanie cu inspida - şi, evident, anglofona - Lindsay. Filmul e aproape salvat de a doua sa jumătate, lupta Stephaniei cu depresia aducând un element de credibilitate şi profunzime unei poveşti astfel prost însăilată şi calofil-superficială.
Relatos salvajes / Wild Tales
Filmul argentinianului Damián Szifron a fost descris, şi pe drept cuvânt, drept "wickedly hilarious and delightfully deranged". Filmul este o culegere de şase episoade disparate care au ca temă comună... disperarea, circumstanţele care ne fac să depăşim linia dintre civilizaţie şi barbarism. Mai toate au un umor accesibil, dar nicidecum facil. Relatos salvajes a fost adevărată gură de aer proaspăt la festivalul de la Cannes 2014 , unde toate celelalte filme din competiţie dezbăteau teme "serioase" pe un ton la fel de "serios". Ca mai în toate filmele-compendiu, ritmul şchioapătă pe alocuri, dar influenţa fraţilor Almodovar - coproducători ai filmului - e evidentă, iar coloana sonoră cu accente de spaghetti Western e "la fix".
Roger Waters The Wall
Un film-concert măreţ, pe care vă recomand să-l vedeţi pe ecran IMAX, dacă puteţi. Şi dacă suportaţi. În funcţie de unde vă găsiţi pe spectrul relaţiei cu Pink Floyd şi / sau Roger Waters, filmul vi se va părea fie o reîncarnare glorioasă a uneia din capodoperele muzicii rock din toate timpurile, fie un exerciţiu de vanitate nemăsurată, o reciclare inutilă care nu spune nimic nou. Ca să fim 100% oneşti, episoadele autobiografice cu care Waters punctează pauzele dintre bucăţile muzicale aduc un context suplimentar, un capitol de istorie personală care, până acum, nu a fost accesibil decât fanilor ardenţi. Fan sau nu, dacă n-ai văzut concertul live, acum ai posibilitatea să fii martorul unui masiv show care pune în scenă (pe care, spoiler alert, la sfârşit o şi distruge), unul din albumele de referinţă ale muzicii secolului trecut.
Stewart, Jon
Realizatorul de ştiri "false" de pe Comedy Network a venit la Toronto să ne spună cum e să fii regizor de filme "adevărate". Stewart debutează cu Rosewater, un film care spune povestea jurnalistului iranian-canadian Maziar Bahari, care a fost întemniţat şi torturat de autorităţile iraniene în parte ca urmare a unui interviu pe care l-a acordat lui Jon Stewart în al său "Daily Show". Iar Stewart s-a simţit oarecum vinovat de asta, chit c-a dat-o, ca de obicei, pe glumă: "I'm an American. I just assume everything is because of us." Într-o discuţie cu un realizator de radio canadian, Stewart nu s-a sfiit chiar să dea sfaturi regimurilor totalitare: "Don't capture journalists. They remember shit!" Când a fost întrebat despre decizia de a îl distribui pe Gael Garcia Bernal - care e pe cât de arătos, pe atât de... mexican - în rolul unui iranian, Stewart a spus că iniţial a vrut ca filmul să fie "hardcore", vorbit în farsi ("I wanted the torturers to be actual torturers!") dar s-a mulţumit cu un film care are ceea ce el a numit "a quiet inauthenticity". Răspunsul la întrebarea finală - despre finanţatorii filmului - a pus cireaşă pe tortul cu... apă de trandafiri: "Yes, the Zionists said 'we'd like that to be green' but the CIA said, 'no, no, we want it blue.' It was tough!"
Still Alice
Alice (Julianne Moore în formă de zile mari) are o viaţă de invidiat: un soţ iubitor (Alec Baldwin), trei copii mari, o carieră. Dar când o profesoară universitară de lingvistică începe să uite... cuvinte şi primeşte un diagnostic fatal (Alzheimer), totul pare să se prăbuşească în jurul ei. Still Alice e un film despre luptă, despre încercarea disperată de a nu pierde legătura cu cei dragi, cu tine, cu ceea ce te defineşte ca om. În mâinile altcuiva, acest film ar fi putut deveni titlul săptămânii pe canalul Hallmark, dar cei doi realizatori, Richard Glatzer (care se luptă el însuşi cu o altă boală devastatoare, ALS) şi Wash Westmoreland - care sunt un cuplu şi în viaţă "reală" -, au ştiut să obţină echilibrul perfect între acurateţe şi compasiune.
The Theory of Everything
Filmul lui James Marsh (mai cunoscut drept realizatorul unor excelente documentare precum Man on a Wire şi Project Nim) ne spune povestea anilor formatori (şi din preajma diagnosticului său fatidic) ai uneia din cele mai strălucitoare minţi ale lumii contemporane: astro-fizicianul şi gânditorul Stephen Hawking. Eddie Redmayne s-a bucurat de un acces nemaivăzut la Hawking şi asta se vede: Redmayne face cu siguranţă cel mai bun rol al său de până acum, iar Felicity Jones îl secondează cu brio. Filmul are şi detractori care îi reproşează fie o simplificare excesivă a teoriilor profesorului Hawking (nu văd ce-i rău în a le face accesibile maselor... cinefile), fie un grad inadecvat de adoraţie faţă de subiectul filmului (o critică oarecum justificată).
Time Out of Mind
Richard Gere revine cu un rol principal după câţiva ani (nu prea) buni, dar cartea pe care o trage nu e câştigătoare. Filmul lui Oren Moverman se vrea o analiză aprofundată a vieţii oamenilor străzii, dar e lipsit de viziune şi, mai ales, de dramatism. Deşi e machiat şi costumat cu atenţie şi e filmat în stil "documentaristic", Gere e un homeless atât de neconvingător că m-am tot aşteptat s-apară după un colţ călare pe un cal alb, sau o limuzină albă, exact ca-n Pretty Woman... După 122 de minute în care n-am aflat mai nimic despre protagonist, cu excepţia încercărilor repetate de a relua legătura cu fiica lui (Jena Malone), am rămas cu o senzaţie incomodă, de jenă, cum ar veni.
Tokyo Fiancée
Ce obţii dacă încrucişezi Amélie cu Lost in Translation? Tokyo Fiancée. Filmul belgianului Stefan Liberski e o adaptare a romanului de mare succes semnat de Amélie Nothomb, o poveste tandră, amuzantă şi încântătoare cu descoperiri culturale şi amoruri de tinereţe. Protagonista, pe numele ei... Amélie, predă franceza în Tokyo. Unul din elevii e Rinri, un băiat japonez misterios şi de bani gata care ar putea (sau nu) proveni dintr-o familie de Yakuza, dar care până una-alta, o ajută pe eroina noastră să descopere frumuseţile oraşului. Şi ale dragostei. Ah, năbădăile amorului transcontinental...
While We're Young
Cel mai amuzant film de Woody Allen din ultimii ani e regizat de... Noah Baumbach. Filmul e o satiră la adresa "clasei creative" atât de prevalentă în New York-ul zilelor noastre - fie ei blazaţii Generaţiei X (Ben Stiller şi Naomi Watts), fie ultra-hipsterii brooklynezi (Adam Driver din serialul Girls de pe HBO şi Amanda Seyfried) - dar şi o poveste cu morală despre inexorabila înaintare în vârstă pe care unii o ignoră cu diverse rate de graţie şi succes. Dialogurile sunt spumoase (câteva replici sunt cu-adevărat demne de Woody Allen în zilele lui bune) iar distribuţia e inspirată şi-şi îşi face datoria cu vârf şi îndesat.
Sfârşit. Ne (re)vedem în septembrie 2015.