Regizorul foloseşte povestea lui Moise (jucat aici de un Christian Bale în nota lui personală de răzvrătit) pentru a vorbi, de fapt, despre altceva. Apropierea faţă de realitatea biblică, cade, ca importanţă, în plan secund, chiar dacă în adaptare sunt respectate întâmplările definitorii ale relatării mitice. Contează mai mult ideologia din spatele firului narativ. Cumva, Scott şi cei patru scenarişti (Adam Cooper, Bill Collage, Jeffrey Caine, Steven Zaillian) anticipează viitoare presupuse acuze publice faţă de film, prin introducerea unui personaj secundar (un servitor) care încearcă să explice în mod ştiinţific cele zece plăgi - evenimente expediate de altfel relativ rapid, într-un soi de grupaj întrerupt rareori de acţiuni însemnate ale personajelor. Realizatorii se poziţionează, aşadar, în tabăra scientologilor care cercetează, care nu cred şi nu ţin neapărat să respecte obiectul tematizat. Numărul acestor cataclisme anticipează, la nivel deopotrivă metaforic şi concret, cele zece porunci. Nu devin, în niciun caz, obiectul principal al demersului, dar cu siguranţă îl ajută să se deruleze. Cele o sută cincizeci de minute transformă Exodus într-un construct cinematografic lung - fapt survenit datorită multitudinii întâmplărilor (Cecil B. DeMille turna în 1956 cam aceeaşi poveste în 220 de minute), greu de relatat pe-repede-înainte. Strict (şi pun accent pe cuvânt) din acest punct de vedere, al drămuirii peliculare, filmul este echilibrat; minutele sunt acordate direct proporţional cu importanţa unui sau altui episod.
La nivel tehnic, Exodus e antrenant, are momente spectaculoase (facilitate aproape în mod exclusiv de CGI, aspect deranjant pentru că e prea perceptibil) şi începe relativ bine, cu un tip de reprezentare a cadrului faraonic puţin întâlnit, în care atmosfera e mai relaxată faţă de acel mod general în care liderul şi întreg apanajul sunt prezentaţi în notă încrâncenată. De obicei, din cauza acestui formalism încăpăţânat (lingvistic şi comportamental) regăsibil în superproducţii mitologice (sau care discută despre diverse dinastii), dialogurile sunt artificializate. Aici, folosirea unor actori mai puţin ceremonioşi, precum John Turturro (faraonul muribund) sau Sigourney Weaver (mama lui Ramses), detensionează atmosfera şi oferă dialoguri mult mai normale. Însă după o primă oră acceptabilă din mai toate punctele de vedere, filmul cunoaşte o scădere bruscă şi extrem de sesizabilă. Se întâmplă cam deodată cu moartea faraonului tată (Turturro), când registrul e schimbat - deci hiba are explicaţie, dar la fel de bine poate fi accidentală. Cert e că dialogurile ajung din ce în ce mai necredibile, iar imaginile făcute pe calculator tot mai bombastice.
Ramses îşi permite să omoare evrei - sclavi în Egiptul de atunci -, dar aici intervine un detaliu sensibil modernităţii. Interpretarea lui Joel Edgerton - singura cu adevărat convigătoare, de altfel - face din Ramses un om slab şi, mai mult decât atât, parcă desprins din realitatea mileniului trei post christum; adică, un lider cu îndoieli, impulsiv până în măduva oaselor, uşor tâmp, fragil, vulnerabil. El nu e imaginat pe filonul liderilor antici propuşi de obicei de Hollywood - sigur, asta nu îl face mai puţin antagonist, cum era şi Commodus (Joaquin Phoenix) în Gladiator (regizat tot de Scott), dar nu e într-atât de scabros. Are, în complexitatea lui, trăsături extrem de umane, pe care i le reprimă mai mult vremurile, decât sinea. În fond, la final nu numai că pierde, ci o face într-un mod lamentabil şi derizoriu. Cu toate neajunsurile, Ramses rămâne, dacă e să îl etichetăm prin una şi cea mai pregnantă caracteristică, vanitos. Se ia la întrecere cu zeitatea şi este înfrânt. Ce face regizorul, este să demitizeze tot ce poate fi demitizat. Nici Dumnezeu nu acţionează cum ne-au obişnuit canalele narative influente. În scris, Exodus pare un fluviu de incertitudine dintr-aceea cu multă semnificaţie. Totuşi, pe ecran, întreg fondul e diminuat, pentru că Ridley Scott nu izbuteşte să găsească cumpătarea necesară unui subiect atât de grandios. Reuşeşte să obţină doar o palidă pastişă a ceea ce putea fi.
Tentativa de a acuza o Putere, fie ea sfântă sau laică, devine neverosimilă, pentru că îşi pierde cadenţa şi, concomitent, echilibrul. Filmul discută realităţi social-politice contemporane prin lupa unei alte societăţi, una antică, cu valori profund diferite, cu o ierarhie care astăzi pare extrem de retrogradă, cu o religie care actualmente nu mai e atât de sacră - şi la fel e prezentată şi aici, cu toate că în acel Egipt liderul conducea tocmai prin (o presupusă) voinţă divină. Aşa cum este prezentată, situaţia aduce aminte, aşadar, de mitologia prezentului, a liderului care nu mai reprezintă imaginea celui fără de cusur şi care şi-a pierdut intangibilitatea. Însă tot tabloul ajunge să fie prezentat în mod discutabil - şi, odată cu el, bagajul ideologic din spatele firului narativ. Acesta are un fundament solid în imaginea realităţii pe care o trăim, dar e şubrezit de scăparea din mână, pe la jumătate, a demersului creator.