În filmul realizat în Statele Unite, regizorul francez Arnaud Desplechin pare să fi dorit să redea procesul psihanalitic mai autentic decât o fac filmele mainstream cu acest subiect, dar şi să parodieze clişeele lor, rămânând totodată în limitele genului - toate acestea adunate făcând ca Jimmy P. să aibă o identitate nehotărâtă. Mai ales expoziţia - descrierea cazului medical al lui Jimmy Picard, a simptomelor pe care acesta le prezintă până să ajungă la clinică, a supoziţiilor consiliului de doctori şi decizia de a chema un specialist din exterior în această problemă anume - desfăşurată într-un ritm alert, se înscrie în schema ştiută. Însă Desplechin nu alege să simplifice şi la nivelul informaţiei din dialoguri şi nu încetineşte dialogul rapid, în termeni de specialitate, dintre medici.
De asemenea, el nu romanţează portretul lui Georges Devereux, personalitate controversată în rândul contemporanilor săi, dar şi astăzi, a cărui simplă pomenire aproape că cere o poziţionare. Născut ca Gyögy Dobó într-o familie de evrei stabilită la Lugoj, pe vremea când Banatul făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, Devereux a studiat pianul şi s-a învârtit în cercurile avangardiste franceze şi germane ale anilor '20, a scris un roman, a studiat chimia şi fizica la Paris cu Marie Curie şi limba malaeză, a primit o bursă ca să studieze antropologia în Statele Unite şi astfel a ajuns să trăiască pentru o vreme printe membrii tribului Mohave, care, prin importanţa pe care o dau viselor, i-au stârnit multilateralului Devereux curiozitatea pentru psihanaliză, domeniu în care a ajuns să activeze legitim cu douăzeci de ani mai târziu, în anii '50, a mai locuit în mijlocul unui grup etnic, de această dată vietnamez, a fost profesor universitar, şi în ultima parte a vieţii s-a preocupat de antichitatea greacă. Pertinenţa unora dintre tezele lui Devereux este contestată astăzi în lumea academică, dar există, pe de altă parte, şi o atitudine reverenţioasă faţă de activitatea sa de pionierat în domeniul etnopsihanalizei. Singura referire la interesele diverse ale acestuia pe care o aduce regizorul lui Jimmy P. este introdusă în scena în care personajul Devereux călătoreşte cu trenul şi nu pierde timpul privind peisajul însorit, ci, cu un aer jovial, repetă o compoziţie de pian pe o bucată desfăşurată de carton pe care are desenată claviatura. Altfel, Desplechin se rezumă la a prezenta perioada în care a lucrat cu James Picard, la spitalul din Topeka. El sugerează situaţia etnopsihanalistului nerecunoscut încă la acea vreme de Asociaţia Psihanaliştilor, dar nu o şi explică. Însă aceast refuz de a încărca forţat scenariul cu date explicative nu funcţionează în sensul unui realism cinematografic, al fidelităţii faţă de structurile vieţii, ci mai degrabă în sens comic. Devereux din filmul lui Desplechin se aseamănă felului în care sunt în general caricaturizaţi cei cu veleităţi ştiinţifice - precipitat şi caraghios. În plus, personajul interpretat aici de Mathieu Amalric aduce foarte mult cu personajele pe care acesta le-a jucat în filmele anterioare ale regizorului, ceea ce pune în discuţie pretenţia de "poveste adevărată", formulată astfel chiar şi în parte ca glumă.
Din acest punct de vedere, personajul lui Jimmy Picard pare să fi fost construit după o traiectorie inversă, contrazicând stereotipiile despre nativii americani, şi complex tocmai prin faptul că adună elemente ale ambelor culturi - cea asimilaţionistă americană şi cea băştinaşă. Psihanalistul, interesat în studiile sale să teoretizeze trăsăturile specifice celor două triburi de amerindieni, este surprins să afle că Jimmy s-a căsătorit cu o femeie de-o vârstă cu el şi îl întreabă dacă e un fapt obişnuit pentru nativii Blackfoot; acesta îi răspunde cu simplitate că nu s-a gândit niciodată la asta. În mod asemănător, într-o altă conversaţie, Devereux susţine că tradiţia Blackfoot are dreptate să considere necesară din când în când pălmuirea unei femei, la care Jimmy, cu vederi mai progresiste în această privinţă, răspunde că el nu ar putea vreodată să lovească o femeie. Împreună, terapeutul scund şi exaltat şi pacientul masiv şi melancolic formează un cuplu comic, în care, prin comparaţie, nu este întotdeauna clar de ce unul şi nu celălalt este cel investigat pentru problemele psihice.
Ceea ce este, în schimb, complet diferit faţă de majoritatea filmelor care prezintă procesul terapiei psihice, este felul în care Desplechin păstrează dialogul dintre cele două personaje - şi tot restul filmului - pe un ton calm, egal. Momentele de tensiune din Jimmy P. sunt imediat dezamorsate. O amantă a lui Devereux (Gena McKee) apare la spitalul din Topeka într-o vizită anunţată din scurt. Rămaşi singuri în casa de pe lângă spital oferită bărbatului pentru perioda în care lucrează aici, el îi reproşează actul indiscret prin care expune relaţia lor în faţa tuturor medicilor de la Winter Hospital. Chiar în acest moment bate la uşă o angajată a instituţiei, care aduce din partea conducerii spitalului, în semn de bun venit pentru oaspătă, o sticlă de vin şi două pahare. După plecarea angajatei, în loc ca cearta să izbucnească, aşa cum s-ar fi întâmplat într-o structură clasică bazată pe acumulări dramatice, Devereux întinde braţele pentru a-i da femeii o îmbrăţişare afectuoasă de întâmpinare. De altfel, acest episod amoros şi cel dintre Jimmy şi o femeie pe care, reuşind să plece de la spital, o întâlneşte într-un bar, se desfăşoară ca momente izolate de gingăşie gratuită, care nu promit o continuare.
Structura clasică de povestire după care sunt ordonate evenimentele în Jimmy P. este mai degrabă una simulată. Spre final, când lucrurile par să meargă spre rezolvare în tratament, se produce - după schema obişnuită, în care pacientul se răzvrăteşte împotriva autorităţii - conflictul care se anunţa între Georges Devereux şi Jimmy P. Pacientul îi reproşează doctorului, în a cărui judecată a ajuns să se încreadă, că a deschis la una dintre şedinţe discuţia despre religie şi i-a mărturisit că este ateu, făcându-l astfel să se îndoiască de propria credinţă şi să se găsească, până la urmă, lipsit de sprijin moral. Dar şi această scurtă răbufnire este lăsată în aer, iar secvenţele ce urmează, cele de final, îi arată din nou paşnici şi apropiaţi.
Nu doar tonul uniform al evenimentelor şi structura inconsistentă pot fi derutante, ci şi faptul că, în felul în care este concepută, naraţiunea nu afirmă competenţa psihanalistului (şi după cum am arătat, nici măcar datele biografiei personalităţii reale care a inspirat personajul din film nu sunt de prea mult ajutor aici). Cu toate că genul de film la care Jimmy P. aderă - şi pe care îl şi ironizează în acelaşi timp - prefigurează că filmul se va încheia cu reuşita tratamentului psihanalitic, metoda prin care Devereux ajunge la acest rezultat este cel puţin îndoielnică, părând să fie bazată în principal pe o utilizare simplistă a celor mai celebre principii ale lui Freud. Din acest punct de vedere, Jimmy P. aminteşte de filmele anterioare ale regizorului, în care desele nevroze şi momentele puternice de ciocnire dintre personaje lăsau câteodată loc unor momente aproape miraculoase de linişte. În filmele lui Desplechin nu există o logică după care împăcarea sau vindecarea se produc, şi în toată reţeaua aceasta absurdă de situaţii, ele sunt cu atât mai surprinzătoare şi mai frumoase.
În lipsa fondului de exuberanţă din filme ca Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle) (1996), Rois et reine (2004), Un conte de Noël (2008), cele câteva excese stilistice din Jimmy P. - ca de pildă felul în care personajul Genei McKee rosteşte către cameră ceea ce se înţelege a fi conţinutul unei scrisori adresate amantului ei, George Devereux - încarcă doar compoziţia indistinctă a filmului, care, de la un punct încolo, pare să-i fi scăpat de sub control lui Desplechin. Ceea ce transpare, totuşi, este o vagă tandreţe pentru doi oameni reuniţi pentru un timp limitat, care, în ciuda diferenţelor dintre ei, încearcă cu răbdare să desluşească împreună semnificaţiile unor întâmplări din viaţă.