Jimmy P. de Arnaud Desplechin la Cannes, 2013

Arnaud Desplechin cred că este cel mai nepremiat autor prezent în Competiţie la Cannes. În 2013 se află pentru a cincea oară pe covorul roşu de pe Croisette, fără niciun premiu.
 
Jimmy P. este cel mai în regulă film pe care l-am văzut în Competiţia 2013 pînă astăzi (duminică, 19 mai 2013). Vorbeam acum cîteva săptămîni despre filmul lui Thomas Vinterberg, Jagten / Vânătoarea, şi spuneam că ar putea fi considerat un standard pentru filmul european de consum. Jagten are o adresă precisă - fanatismul corectitudinii politice din Occident - şi întreaga sa construcţie are drept scop împingerea în absurd a fanatismului vizat, pentru a-l critica prin apel la propriile sale resurse. Astfel, în naraţiunea lui Jagten apar numeroase forţări de situaţie, care să facă şi mai evident demersul critic al lui Vinterberg. De asemenea, şocul e o armă la care Vinterberg recurge des în această peliculă. Acestea îl despart pe Vinterberg de narativitatea clasică americană, cu pas relaxat şi cu învăţături simple, blînde.

Jimmy P. e la fel de potrivit ca etalon, dar pe acest palier, mai apropiat de Hollywood-ul clasic. Jimmy P. e un film care expune întîmplările sale în mod cronologic şi care utilizează compoziţii muzicale de proporţii (muzica e semnată de Howard Shore) pentru a întări monumentalismul expunerii sale. E un film care încearcă să fie cît mai expresiv fără a face apel la artificii estetice care s-ar evidenţia pe ele însele; e un film care pune toate armele cinematografului clasic (construcţie în cadru, culoare, montaj) în slujba poveştii pe care o reprezintă.

Rolul indianului care - după al Doilea Război Mondial - trebuie să-şi vindece traumele pentru a putea respira liniştit în prezent e jucat de Benicio del Toro. Nu m-ar surprinde să ia premiul pentru interpretare masculină în 2013. Vorbeşte o engleză filtrată de descendenţa sa Blackfoot, cu o rostire molcomă, în care timpul nu e nevoit să-şi grăbească pasul. Cu statură mătăhăloasă, dar cu pasul fragil, măcinat de numeroasele simptome care îl aduc în spitalul militar de boli nervoase Topeka din Kansas. Benicio del Toro nu are nicio scăpare actoricească şi face pereche bună cu Mathieu Amalric, în rolul lui Georges Devereeux, etnolog şi psihanalist franco-american de etnie maghiară, originar din România.

Jimmy P. e un film normal, unul spre care mi-ar plăcea să tindă orice proiect cinematografic în care sînt căutate masele. Nicio clipă nu m-am simţit prostit de modul în care e construită trama peliculei. Excursia psihanalitică este articulată cu decenţă, niciun moment personajele nu cad în desuet prin ceea ce exprimă sau prin ceea ce caută în terapia pe care o derulează (Devereux cu Picard). Parantezele în care sînt reconstruite visele lui Jimmy - reliefate cît se poate de normal ca zvîcniri ale Id-ului - sînt bine strecurate în discuţiile celor doi. La fel, curat, atent, nuanţele care definesc treptat personajele vin în clipa potrivită pentru a susţine caracterul celor de pe ecran.

Jimmy P. nu depăşeşte normele cinematografului clasic (american), însă, pe de altă parte, nici nu se dovedeşte lipsit de respect la adresa celor de pe ecran sau la adresa celor din faţa ecranului. Tocmai această normalitate atît de rar întîlnită în cinematograful de consum actual face din Jimmy P. un film suficient de deosebit încît să îşi merite locul în galeria celei de-a 66-a ediţii a Festivalului de la Cannes.