Spectatorii din sala Ateneului, aflaţi în număr impresionant de mare, s-au bucurat de o seară muzicală de excepţie. Spun aceasta pentru că am simţit buna colaborare dintre dirijor, ansamblu orchestral şi solist. Şi nu doar atât. Muzica lui Mozart şi cea a lui Beethoven a fost cântată cu mare autenticitate, cu eleganţă, jovialitate, spirit ludic şi, pe alocuri, evocator-dramatică - într-un cuvânt cu o mare forţă de comunicare. Vedeai zâmbetul pe chipuri pretutindeni, începând cu dirijorul Boian Videnoff.
Născut în 1987, într-o familie de muzicieni, Boian Videnoff a studiat dirijatul cu Jorma Panula şi Gianluigi Gelmetti la Accademia Musicale Chigiana din Siena şi pianul la Universitatea de Muzică şi Arte din Mannheim. El este directorul artistic al Mannheimer Philharmoniker. Interesat să promoveze muzica clasică în rândul tinerilor, dirijorul a fondat, în anul 2009, Junior Philharmoniker, un proiect educaţional care oferă copiilor posibilităţi multiple de a intra în contact cu muzica. De asemenea, a conceput platforma de difuzare de concerte online HomeSymphony®. Dirijorul a colaborat cu solişti de prestigiu, precum: Mischa Maisky, Johannes Moser, Sergei Nakariakov şi Dimitris Sgouros. A fost invitat la festivaluri precum: Juventudes Musicales şi International Eurasia Music Festival. A dirijat la Auditorio National de Música din Madrid, la Philharmonie im Gasteig din München, Meistersingerhalle din Nürenberg şi Liederhalle din Stuttgart. Alături de Basel Simfonietta a realizat turnee în Germania şi Elveţia. A colaborat cu Tonhalle din Zürich, Orchestre de Limoges et du Limousin-Franţa, Orchestra Simfonica di Bari, iar ca asistent al lui Vladimir Ashkenazy a lucrat cu Orchestra della Svizzera Italiana din Lugano.
Boian Videnoff a debutat la Bucureşti cu Filarmonica George Enescu cu un repertoriu echilibrat ales. În prima parte a concertului simfonic de la sala Ateneului am ascultat Uvertura operei «Don Giovanni» de Wolfgang Amadeus Mozart. Opera a fost prezentată prima oară la Praga, în 29 octombrie 1787, sub bagheta compozitorului. Uvertura ei a fost scrisă dintr-o suflare, se pare că în noaptea dinaintea premierei. Libretul operei, scris de Lorenzo da Ponte, reia mitul seducătorului pedepsit, atât de savuros încondeiat de Tirso di Molina în El Burlador de Sevilla (1630).
Varianta de concert oferită publicului de dirijorul Boian Videnoff, uvertura operei, a sugerat imaginea personajului frivol, Don Giovanni, prin contraste de intensitate sonoră subit executate. Ruperile de ritm, sublinierile prin accente vii, timbralitatea variată, toate creionau portretul unui personaj neîntrecut în zburdălnicii amoroase, un îndrăgostit incorijibil.
Solemnitatea Andante-lui, din debutul uverturii a fost urmată de energicul şi înfocatul Allegro, simbolizând caracterul impulsiv al personajului, Don Giovanni, al cărui unic scop în viaţă era căutarea plăcerii.
Håvard Gimse, solistul serii muzicale de la Ateneu, a interpretat Concertul pentru pian şi orchestră nr. 17 în sol major, KV. 453 de Wolfgang Amadeus Mozart. Håvard Gimse este unul dintre muzicienii scandinavi cei mai reprezentativi, atât ca solist, cât şi ca acompaniator ori membru în formaţii camerale. A absolvit Hochschule der Künste din Berlin, la clasa profesorului Hans Leygraf. S-a perfecţionat apoi, în Norvegia, cu pianistul Jiri Hlinka. Este câştigător al concursului Jugend Musiziert, 1987, fiind distins, de asemenea, cu Premiul Steinway, 1995, Premiul Grieg, 1996 şi Premiul Sibelius, 2004. A obţinut Premiul Criticilor din Norvegia. A concertat pe scene din Stockholm, Oslo şi Bergen. A colaborat cu orchestrele radio din Finlanda şi Danemarca, cu Frankfurt Radio Orchestra şi Norrköping Symphony. A concertat alături de orchestrele simfonice din Baltimore, Birmingham, precum şi cu Royal Nordic Artist Philharmonic Orchestra, Japan Philharmonic Orchestra, Prague Symphony, Belgian National Philharmonic Orchestra şi Konzerthausorchester Berlin. A efectuat turnee în Italia, Spania şi Germania, susţinând recitaluri şi concerte alături de violoncelistul Truls Mǿrk, apoi în Berlin şi New York, cu trompetista Tine Thing Helseth şi în Germania cu violonista Alina Pogotskina. Håvard Gimse a fost invitat în festivaluri precum: Bergen, Trondheim, Oslo, Risor şi Stavanger. A fost director artistic al Festivalului Elverum şi este membru în comitetul artistic al Festivalului de muzică de cameră de la Oslo. A susţinut numeroase cursuri de măiestrie. Pianistul a efectuat o serie de înregistrări, fiind distins cu Diapason d'Or şi Gramophone's Critics Choise. Muzicianul promovează muzica scandinavă. Totodată, are o însemnată activitate pedagogică, fiind profesor la Conservatorul din Oslo.
La Bucureşti, în sala Ateneului Român, Håvard Gimse a cântat entuziasmant, fiind aplaudat minute în şir. Interpretarea Concertului nr. 17 în sol major de W.A. Mozart a avut toate calităţile tehnice şi expresive cerute de o partitură densă. De la frazarea elegantă, până la sunetul spumos în părţile alerte şi emisia plină de căldură în mişcarea mediană a concertului, de la apelarea la precizia ritmică şi integrarea ei în planurile dinamice, totul era cizelat cu o mare artă. Am admirat dialogul dintre pianul solist şi fagot, acolo unde staccato-ul unui instrument cu clape părea aproape identic timbral cu cel al unui instrument de suflat, o adevărată performanţă a interpreţilor. Håvard Gimse trăieşte şi creează personaje muzicale din frecvenţe sonore contopite, din perlatura articulaţiei şi din îmbinarea vocilor extreme. Complementaritate şi contrast, construcţie impeabilă a secvenţelor melodice, totul înveşmântat în sonorităţi şlefuite, emanând o nobleţe desăvârşită, atuuri de admirat pentru acest pianist.
Concertul nr. 17 în sol major a fost compus de Mozart la începutul anului 1784 şi a fost interpretat în primă audiţie de dedicatara lui, Barbara Ployel, o talentată elevă a lui Mozart. "Scris special pentru pian, (Ein Klavierkonzert) - deci fără alternativă pentru clavecin sau piano-forte" [1], opusul conţine cele trei părţi tradiţionale: Allegro, Andante, Allegretto. Concertul are o orchestraţie alcătuită din: flaut, două oboaie, două fagoturi, doi corni, timpani şi instrumente cu coarde (viori, viole, violoncele şi contrabaşi). Este primul dintre concertele mozartiene în care finalul este compus în formă de temă cu variaţiuni.
Håvard Gimse a prezentat cea de-a treia idee muzicală din Expoziţia formei de sonată a primei părţi cu o elevată melodicitate. Apoi, dramatismul sporea odată cu apariţia Dezvoltării, introduse printr-un arpegiu în tonalitate minoră. Cadenţa a reiterat tematica mişcării Allegro. Dialogul vocilor şi al motivelor expuse cu ajutorul celor două mâini, utilizând timbruri diferite, precum şi agilitatea vizând virtuozitatea pianistică au contribuit la crearea unor momente solistice aparte. Håvard Gimse are o anume spontaneitate a comunicării artistice. Şi aceasta datorită organizării logice a discursului muzical. El respectă riguros sintaxa muzicală. Prin intermediul fluctuaţiilor dinamice, al infimelor modificări agogice, al articulării şi al modului minuţios gândit al atacului sunetelor, artistul dă sens frazelor muzicale.
În partea a doua a Concertului nr. 17 pentru pian şi orchestră de W.A. Mozart, publicul a putut admira atmosfera calmă şi tonul simplu, însă foarte expresiv al pianului solist. Ascultând această muzică, îmi veneau în minte cuvintele lui Emil Cioran: De-aş fi cedat măgulirilor muzicii, chemărilor ei, tuturor universurilor pe care le-a trezit şi nimicit în mine, de mult mi-aş fi pierdut, din orgoliu, minţile".[2]
Ultima parte a Concertului nr. 17, Allegretto - Presto, cu o temă în caracter popular, urmată de variaţiuni, a adus jovialitatea şi spiritul ludic - trăsături ce caracterizează în general părţile a treia ale concertelor instrumentale mozartiene.
Remarcabile au fost dialogurile dintre oboi şi pian. În secţiunea Presto, savuram perlatura articulaţiei utilizate în intonarea gamele ascendente, executate cu mare sprinteneală. Compartimentul viorilor a excelat în variaţiunile ornamentale, maniera spiccato conferind elan şi optimism. Da, aceasta este muzica clasică: eleganţă a expresiei, simplitate, claritate, comprehensibilitate, tendinţă de dominare a sentimentelor de către gândire şi, nu în ultimul rând repudiere a vulgarităţii.
În partea a doua a serii muzicale de la Ateneu, Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Boian Videnoff a interpretat Simfonia nr. 6 în fa major, op. 68 «Pastorala» de Ludwig van Beethoven. Prin compunerea ei, în 1808, Titanul de la Bonn a realizat un nou prototip de simfonie - una programatică. Inspirată în întregime din măreţia naturii, Pastorala este dominată de emoţiile trăite în mijlocul naturii. "În nici una dintre simfoniile sale, Beethoven nu a menţinut o asemenea unitate emoţională" [3]. Paradoxal, capacitatea de a reda varietatea trăirilor sufleteşti predomină în această capodoperă, deşi s-ar părea că descriptivismul exterior ar fi modul esenţial de exprimare. Însuşi compozitorul a notat pe titlul manuscrisului: Simfonie pastorală sau amintirea despre viaţa de la ţară. Mai mult exprimarea simţământului (s.n.) decât pictură [4].
Cât de frumos a reuşit dirijorul Boian Videnoff să redea cu ajutorul artiştilor instrumentişti sentimentul de bucurie şi de recunoştinţă al sătenilor după trecerea furtunii, în partea a V-a a simfoniei, când totul a trecut şi liniştea se aşternea peste natura încă fumegândă! Cu adevărat se percepea o simplitate imnică.
Aplauzele îndelungate ale publicului au răsplătit efortul şi talentul interpretativ al artiştilor de pe scena Ateneului. Mi-a rămas un regret al despărţirii de FRUMOSUL SONOR.
NOTE
[1] Ştefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. 2 (De la Bach la Beethoven), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1996, pag. 207.
[2] Cioran, Emil: Silogismele amărăciunii, traducere din limba franceză de Nicolae Bârna, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 96.
[3] Ştefănescu, Ioana, op. cit., pag. 389.
[4] Pastoral - Sinfonie oder Erinnerung an das Landleben. (Mehr Ausdruck der Empfindung als Mahlerey).