Ca de obicei în filmele lui Wiseman, nu există voice-over, comentariu, interviuri, insert-uri şi / sau talking heads-uri şi nici muzică non-diegetică. Personajele, locurile etc. nu sunt contextualizate (de către o instanţă exterioară) -, spectatorul se orientează în mare măsură singur şi treptat în film - depinde de el să se poziţioneze într-un fel sau altul faţă de ceea ce vede şi faţă de ceea ce aude. Asta, alături de ceea ce Bill Nichols numeşte structura de mozaic a filmelor lui Wiseman, îl implică activ pe spectator.
În cazul lui At Berkeley, unul dintre subiectele recurente şi în jurul căruia pare să se învârtă acest documentar e acela al învăţământului (universitar) public, iar majoritatea discuţiilor din film sunt legate de educaţie, de libertatea educaţiei, de sărăcie (în special de situaţia middle class-ului confruntat cu situaţia economică dificilă), de discriminare rasială. Cum poate Berkeley să-şi păstreze caracterul public şi să continue să ofere educaţie de înaltă calitate în condiţiile în care finanţarea de la stat e din ce în ce mai scăzută? Aceasta e sau, cel puţin, era o întrebare arzătoare pentru administraţia Universităţii Berkeley la vremea realizării documentarului.
At Berkeley e constituit în cea mai mare parte din secvenţe în care vedem întruniri ale consiliului de administraţie (prezenţa recurentă, care dă un fel de continuitate lanţului de secvenţe, fiind cea a lui Robert Birgeneau), cursuri (literatură, astrofizică, sociologie, filozofie), protestele studenţilor. Felul în care sunt alese subiectele cursurilor nu e întâmplător: unele dintre ele (precum cel despre importanţa gândirii critice şi a autoevaluării sistematice) par să reflecte părţi ale viziunii lui Wiseman. În restul secvenţelor vedem reprezentaţii de teatru şi muzică, activităţi recreative şi scene diverse din campus şi de pe străzile oraşului Berkeley. Multe dintre acestea din urmă sunt plasate între secvenţe cu discuţii ample, funcţionând ca un fel de moment de respiro şi facilitând varierea locurilor în care se petrec lucrurile (în sensul trecerii de la interioare la exterioare şi viceversa). Alegerile din spatele acestor secvenţe nu sunt nici ele aleatorii: aşa cum observă Steve Dollar în articolul său[2], într-una dintre aceste scene vedem un îngrijitor al peluzei - asta în condiţiile în care, în una dintre discuţiile consiliului de administraţie, unul dintre participanţi aminteşte că, din cauza tăierilor de fonduri, există un singur om în toată facultatea care se ocupă de asta. Wiseman include, cu alte cuvinte, câte puţin din tot ceea ce se întâmplă în şi în imediata apropiere a instituţiei.
Simpatia faţă de consiliul de administraţie - perceput de Wiseman drept un grup de oameni care chiar încearcă să facă lucrurile să meargă, care sunt implicaţi, interesaţi de soarta universităţii - nu echivalează cu o punere la zid a studenţilor protestatari. Wiseman a fost mereu interesat de cum interacţionează oamenii în interiorul instituţiilor şi de cum se petrec lucrurile între instituţii şi publicul lor, iar modul în care funcţionează lucrurile e mai complicat decât ar putea părea la prima vedere. Problema nu se reduce la a împărţi oamenii în buni şi răi - instituţiile rele şi beneficiarii buni, cei care oprimă şi cei care sunt oprimaţi. Felul în care sunt legate cele două categorii, modul de funcţionare, codependenţa dintre ele presupun o viziune mai nuanţată. Tocmai pentru că relaţiile acestea sunt multi-faţetate, complicate, complexe, e dificil pentru Wiseman să se plaseze pe o poziţie clară pro sau contra unei probleme- aspect care i-a atras nu rareori reproşuri. Doar că autorii acestor reproşuri scapă din vedere faptul că Wiseman nu a fost interesat să facă film politic sau comentariu social (nu crede, de altfel, în puterea filmelor de a schimba lumea, de a genera revoluţii), ci de a "oglindi într-o oarecare măsură complexităţile şi ambiguităţile realităţii"[3]-, iar realitatea asta nu se pliază pe nicio poziţie ideologică fixă. Munca lui Wiseman e una de cercetare, o cercetare făcută de plăcere şi născută dintr-o curiozitate mereu activă (curiozitatea aceea minunată, unul dintre lucrurile datorită cărora, la cei 84 de ani ai săi, el încă face filme). Fiecare film al lui Wiseman e un film despre ceea ce a învăţat şi a înţeles acesta din subiectul cercetat, în perioada filmării şi în etapa montajului - e consecinţa procesului de cercetare. Iar datoria sa e de a fi nu obiectiv, nu total non-manipulator (lucru imposibil în viziunea lui Wiseman), ci fair, aşa cum înţelege el să fie fair (din nou, o judecată subiectivă). Asta înseamnă, printre altele, a nu simplifica un subiect, a nu-i anula ambiguităţile şi complexităţile, a lăsa subiectul să se desfacă în ritmul lui, a lăsa omul să vorbească - de aici şi duratele mari (în raport cu duratele standard de 90-120 de minute) ale unora dintre filmele sale - At Berkeley durează 4 ore (în condiţiile în care materialul brut dura 250): dar sunt oare 4 ore prea multe pentru a-ţi face o idee despre cum merg lucrurile într-o instituţie atât de vastă şi de complicată ca Berkeley?
Mă întorc acum la problema protestelor prezentate în film. Una dintre cronicile despre At Berkeley mi-a atras atenţia prin acuzaţiile de unfairness îndreptate către Wiseman. Nu încerc să pun la zid cronica asta pentru că e printre puţinele (dintre cele citite de mine) care susţin lucrul ăsta despre At Berkeley - de altfel, treaba aia cu "atunci când doi îţi spun că eşti beat, du-te şi te culcă", mi se pare, principial (ah!), o tâmpenie. Nu fac nici pe avocatul lui Wiseman. Maximum maximorum, cineva ar putea spune că mă complac puţin în satisfacţia oferită de poziţia de frondă sau că nu mai am ceva mai interesant de zis despre film.
Nu am găsit numele celui care a scris cronica, motiv pentru care mă voi referi la el drept "autorul cronicii". Tot ce pot să spun e că articolul e postat pe un blog al unei organizaţii numite Reclaim UC[4]. O paranteză înainte de a trece la obiecţiile prezentate în articolul respectiv la adresa filmului: alcătuit, susţin ei, preponderent din studenţi şi muncitori, dar şi din profesori, Reclaim UC e, aşa cum se autodescrie, "un grup de oameni care lucrează la apărarea şi transformarea educaţiei publice", ale cărui metode şi mijloace sunt "intervenţia radicală şi acţiunea directă". Nu încerc să atac viziunea şi scopurile Reclaim UC, doresc doar să atrag atenţia că atacul lor la adresa filmului lui Wiseman nu e chiar cel mai echilibrat din lume. Autorul cronicii menţionate îl citează pe Wiseman - "N-am vrut ca protestul să fie subiectul filmului pentru că am crezut că asta ar fi complet unfair faţă de universitate" - pentru a spune apoi că ceea ce a rezultat din asta ar fi un film total fair faţă de universitate şi complet unfair faţă de tot restul oamenilor din film. Dar deja termeni precum "total", "complet" (chiar dacă sunt folosiţi pentru a-l parafraza pe Wiseman) mi se par semne ale unei atitudini radicale, cel puţin la fel de părtinitoare precum cea pe care ar avea-o Wiseman, conform cronicii respective. Şi nu înţeleg de ce aş acorda mai multă încredere autorului cronicii (un membru al unui grup radical, cu propriile sale parti-pris-uri) decât lui Wiseman - un regizor care a văzut ambele părţi ale problemei şi care, aşa cum mi se pare mie, cel puţin, e în stare să-şi păstreze spiritul sceptic, critic atunci când face un film (cel puţin asta am înţeles din documentarele pe care i le-am văzut - nu vreau să introduc aici argumente auteuriste, am pomenit de restul filmografiei lui doar pentru a spune că am mai multe motive să-i acord mai multă încredere lui Wiseman decât autorului cronicii de pe blogul Reclaim UC). De ce i-aş acorda mai multă încredere unui membru Reclaim UC decât unui regizor care a reuşit să ofere o viziune nuanţată asupra instituţiilor de tot felul - unui regizor care, chiar şi atunci când face un film despre o instituţie în care domneşte oroarea (vezi Titicut Follies), arată totuşi că, până şi acolo, există oameni care încearcă să-şi facă bine treaba şi care îi tratează pe pacienţi cu consideraţie? Cred că lucrurile sunt întotdeauna mai complicate decât o viziune de tipul "bunii si răii", genul de viziune la care par să subscrie Reclaim UC atunci când vorbesc despre "administratorii, corporaţiile şi politicienii care controlează instituţiile educaţiei" şi ale căror priorităţi sunt "utilitatea meschină şi lăcomia egoistă". Nu sunt oare îndreptăţită să-mi pun nişte semne de întrebare referitoare la viziunea Reclaim UC (care se plaseză, în opinia lor, pe poziţia "celor buni")? Şi de ce l-aş suspecta de mai multe parti-pris-uri pe Wiseman, care a declarat de atâtea ori că nu pleacă niciodată la filmare cu o idee preconcepută (da, îl cred pe cuvânt)?
În fine, printre obiecţiile autorului cronicii la adresa filmului se numără următoarele: că logica filmului ar urmări logica administratorului Birgeneau; că, din moment ce mare parte a timpului ar fi acordată întrunirilor administraţiei, aceasta are ocazia să îşi spună povestea, să ofere un cadru pentru aceasta, în timp ce protestatarii nu au şansa de a-şi spune propria versiune - atunci când vedem protestele studenţeşti, ele ar fi făcute să pară fragmentate, dezorganizate; că protestele actuale nu sunt legate de o istorie a lor, de revoltele din 2009. Legat de prima obiecţie: chiar dacă ar fi aşa, de ce nu ar fi de fapt punctul de vedere al lui Birgeneau cel mai echilibrat şi cel mai just dintre toate punctele de vedere prezentate în film? Poate că Wiseman a fost puţin naiv (lucru pe care nu-l cred), poate că uneori Berkeley prea pare, vorba unui cronicar, un fel de "permanent summer camp"[5]"; aş putea exagera în aşa hal încât să spun că poate, fermecat de carisma lui Birgeneau şi de deschiderea cu care l-a primit la Berkeley, Wiseman a aderat mai mult sau mai puţin la punctul lui de vedere (deşi, din nou, nu-l consider pe Wiseman atât de naiv). Dar de ce l-aş suspecta de cine ştie ce intenţii propagandistice pe Wiseman în loc să cred că pur şi simplu punctul de vedere al lui Birgeneau i s-a părut cel mai just? În ceea ce priveşte a doua obiecţie, nu înţeleg cum a ajuns autorul cronicii la această concluzie din moment ce duratele acordate în film administraţiei, pe de o parte, şi studenţilor, pe de altă parte, sunt aproximativ egale. Apoi, ce înţelege autorul cronicii prin "fragmentat"? Vrea să spună prin asta că Wiseman montează în paralel momente din timpul protestelor cu momente din biroul administraţiei - caz în care secvenţele cu administraţia ar putea fi la rândul lor considerate "fragmentate"? Pe de altă parte, filmul despre care vorbeşte autorul cronicii şi pe care îl consideră unfair la adresa studenţilor este acelaşi film în care o studentă începe să plângă în timp ce vorbeşte despre greutăţile prin care trec părinţii ei pentru a-i asigura educaţia la Berkeley, acelaşi film în care o studentă de culoare ţine un discurs despre sărăcie şi acelaşi film în care unul dintre veteranii Free Speech Movement afirmă că "forţa indispensabilă a Americii e dreptul de a te opune". Este vorba despre acelaşi Wiseman care crede în libertatea educaţiei şi care îi priveşte cu simpatie pe cei "a căror rezistenţă oferă un punct de pornire pentru schimbarea socială".
Ceea ce vedem e, până la urmă, un protest al unor studenţi contra taxelor de studiu - un protest care se termină destul de repede şi al cărui autori par să aibă fiecare o viziune diferită asupra problemei. Nişte proteste care, spre deosebire de cele din anii '60, nu au un scop precis, clar definit. Iar în condiţiile în care se petrec lucrurile - tăierile masive de fonduri cu care se confruntă universitatea - cererile protestatarilor, spune Wiseman, sunt o pură fantezie, născută ca urmare a neracordării protestatarilor la starea de fapt reală. Apoi, conform spuselor regizorului, doar vreo 5-10% din studenţi ar fi participat la proteste (speculaţia lui Wiseman e că nici în anii '60 nu ar fi fost mult mai mulţi) - urmărim în film discuţii între studenţi neparticipanţi care îşi exprimă îndoielile faţă de modul de organizare a protestelor, faţă de cererile exprimate şi, nu în ultimul rând, faţă de cât de fair au fost aceste proteste pentru ceilalţi - unul dintre ei, de pildă, se plânge de faptul că izbucnirea revoltei a întrerupt nişte examene.
La o adică, aş putea chiar suspecta că cei din consiliul de administraţie aleg să se comporte într-un fel anume în prezenţa camerei de filmat, că încearcă să pară mai buni decât sunt (dar nu suspectez asta), însă, chiar dacă ar fi aşa, observaţia lui Jared Rapfogel e justă: da, prezenţa lui Wiseman are un efect, cât o fi el de mic, asupra celor filmaţi (el nu e total invizibil, până la urmă, şi nici nu are cum - e, însă, atât de "invizibil" cât poate fi) şi Wiseman e suficient de inteligent ca să-şi dea seama de asta, dar "cum aleg [cei din faţa camerei] să se comporte în prezenţa aparatului e un lucru revelator în sine"[6]. Datoria lui Wiseman e doar de a selecta secvenţele în aşa fel încât să rămână cât de fair posibil faţă de oamenii filmaţi (şi, repet, asta nu exclude manipularea materialului: nemanipulat e doar evenimentul în sine, brut - poate nici măcar el). Iar asta nu exclude în niciun caz posibilitatea ca protestele studenţilor chiar să fie dezorganizate şi ca atitudinea administraţiei chiar să fie cea mai justă dintre cele prezentate - poate că lucrurile acestea chiar aşa sunt, în mai mică sau mai mare măsură. Apoi, un om poate să se facă de râs în faţa camerei, dar asta nu ţine atât de mult de regizor - datoria sa este de a nu distorsiona o secvenţă pentru a-l face el de râs pe cel din faţa camerei, pentru că, de fapt, spune Wiseman, regizorul s-ar face el de râs în felul ăsta.
Poate că privirea lui Wiseman nu e cea mai justă posibilă, dar mi se pare puţin exagerat să-l suspectez că a distorsionat secvenţele şi atitudinile respective intenţionat (şi admit că această afirmaţie poate veni cu propriile mele parti-pris-uri). Aşa cum afirmă acelaşi Rapfogel, depinde de spectator cu cât scepticism priveşte ceea ce e pe ecran, e perfect justificat ca acesta să aibă rezerve referitor la ce vede, dar pot măcar să admit, să îl cred pe cuvânt pe Wiseman atunci când spune că a încercat să fie cât de fair a putut el, aşa cum a înţeles el mai bine - ceea ce nu exclude posibilitatea de a greşi - în orice caz, asta e alegerea pe care o fac eu.
[3]Ibidem