Filmul lui Michel Gondry, Is The Man Who Is Tall Happy? a fost proiectat miercuri (8 octombrie 2014) în spaţiul amenajat în librăria Habitus din Piaţa Mică. Titlul filmului (p)reia cuvintele rostite chiar de Noam Chomsky - o reluare puţin modificată a propoziţiei şi a interogaţiei propuse de lingvist într-un studiu din anii '70 (The man who is tall is in the room - Is the man who is tall in the room?). Această propoziţie (din titlu) e folosită de Chomsky pentru a explica tendinţa naturală a copiilor de a formula corect întrebările - urmărind structura ideatică a propoziţiilor (iau verbul existent în predicatul logic al propoziţiei - al doilea is care apare în enunţ - şi îl pun la începutul interogaţiei), nu linia perceptivă a propoziţiilor (nu vor duce la începutul interogaţiei primul verb is pe care îl întîlnesc atunci cînd citesc afirmaţia); una dintre premisele argumentului propus de Chomsky în favoarea ideii că apariţia limbajului e un dat al evoluţiei şi, astfel, capacitatea logică de a înţelege (reconstrui) realitatea mintal, prin limbaj, este o capacitate înnăscută.
Ceea ce e special la acest interviu cu Noam Chomsky (dincolo de transformarea sa în animaţie), e încercarea lui Gondry de a atinge elemente cheie din gîndirea lingvistului american folosindu-se de resorturile umane ale acestuia. Gondry îl iscodeşte pe omul-Chomsky, urmăreşte să afle situaţii din viaţa acestuia pornind de la întrebări pe care intelectualul Chomsky le adresează în studiile sale. Îl întreabă despre prima amintire pe care o are, se apropie de problemele sistemului educativ şi de teoretizările lui Chomsky pe acest subiect încercînd să vadă prima şi prima dată cum a fost pentru el şcoala şi, mai apoi, cum s-a implicat în educarea propriilor copii. Prin prisma răspunsurilor pe care le oferă Chomsky, prin tonul firesc pe care îl arată indiferent de punctul interviului (fie că e vorba de probleme ce ţin de congnitivism, fie că e vorba despre relaţia pe care a avut-o cu soţia sa), prin exemplul de umanitate pe care îl relevă în toată atitudinea sa - lipsită de orice urmă de înfumurare, de tremur superior, - filmul acesta oferă o mărturie a ceea ce înseamnă un om. În primul rînd un om; şi unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai prezentului.
În debutul filmului, Gondry motivează alegerea animaţiei în redarea acestui interviu. Dorinţa sa era de a atrage atenţia asupra faptului că se derulează un film (de altfel, de fiecare dată cînd Chomsky vorbeşte, e prezent şi sunetul camerei de 16mm, care a înregistrat interviul), pentru a evita orice posibile acuze ideologice - legate de faptul că un film, chiar şi filmul unui interviu, conţine un montaj, alegerea unui unghi de filmare, elemente care reprezintă modul de gîndire al autorului asupra personajului. Unul care poate fi în favoarea acestuia, unul care poate sublinia o anumită idee în defavoarea altei idei. Pentru a evita orice posibilă înregimentare (în ochii spectatorilor sau criticii), Gondry a ales să exemplifice - animat - răspunsurile lui Chomsky, să dea un aer jovial întregii expuneri (cu atît mai mult cu cît autorul îşi recunoaşte limitele exprimării în engleză), ca într-un fel de manual în care universul ar fi desenat pe înţelesul copiilor.
Frederick Wiseman se apropie de una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţămînt din lume, University of California, Berkeley. At Berkeley durează 244 de minute şi a fost proiectat tot la Habitus, după Gondry. Wiseman pune spectatorul faţă în faţă cu ceea ce înseamnă conducerea acestei instituţii şi programul ei şcolar. Aparatul de filmat urmăreşte cursuri de literatură, chimie, matematică, urmăreşte activitatea din laboratoarele universităţii şi şedinţele în care participă decanii şi rectoratul universităţii. E ca un Beverly Hills 90210 (trecerea de la un curs la altul, de la o şedinţă la o altă şedinţă e realizată prin intermediul unei secvenţe în care, precum în serialele de televiziune cu elevi, urmărim forfota impersonală din curtea sau de pe coridoarele şcolii) în care personaje sînt în primul rînd profesorii şi preocupările lor administrative şi intelectuale.
În ceea ce priveşte cursurile, cele umaniste nu par mai cu moţ decît cele de la noi. La fel, nici studenţii nu sînt din altă lume. Ca bază materială, însă, ca posibilitate de cercetare tehnică, doctoranzii acestui universităţi participă la aducerea elementelor din filmele science fiction în prezentul discuţiei. Aici creşte diferenţa faţă de alte centre de educaţie, în fondurile disponibile pentru cercetare şi, ca urmare a istoriei pe care o are cercetarea în aceste spaţii, în calitatea cercetării şi a produselor ce rezultă în urma acestei munci. La nivel administrativ, probleme ca peste tot (sigur, la un nivel corespunzător ideii de cercetare practicată acolo - una foarte înaltă) - săli care trebuie renovate, laboratoare ce trebuie reîmprospătate ca aparatură, dorinţă de a forma un colectiv cu o calificare cît mai înaltă. Iar la nivel uman... cînd studenţii încep protestele împotriva sistemului educativ, taxelor mari, cerînd acces gratuit la educaţie, responsabilităţile sînt pasate dinspre conducere spre baza ierarhiei din Universitate.
Valoarea filmului stă în observaţia fină a unor detalii contradictorii, detalii redate într-un mod neostentativ. De exemplu, o echipă de doctoranzi încearcă să dezvolte o proteză robotică, una care să ajute persoanele paralizate să se deplaseze cît mai normal (un echipament foarte complex, cu tije de metal prinse de picioare şi cu un panou automatizat care necontenit analizează poziţia corpului şi ajută la stabilirea celei mai bun pas posibil într-un anumit context al deplasării); în altă secvenţă, în altă parte a filmului, vedem un angajat care curăţă curtea universităţii cu o suflantă, un alt tip de robot care ar trebui să ajute, dar care aici se dovedeşte foarte ineficient. E o acumulare de contraste creionată de Wiseman cu atenţie de-a lungul peliculei, care se oferă spectatorului ca exerciţiu deconstructivist la adresa spaţiului universitar.
Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..