Tată via fiu, un Drum - Nebraska

Cel mai recent film al lui Alexander Payne, Nebraska, aminteşte de The Last Picture Show, coming of age-ul lui Peter Bogdanovich din 1971. Cel mai la îndemână motiv ar fi imaginea monocromă a ambelor filme, care subliniază încremenirea în timp şi lipsa vitalităţii şi a tinereţii. Ceea ce duce cu gândul la o altă asemănare: privirea asupra vieţii în oraşele americane de provincie. Pe afişul filmului lui Bogdanovich scrie nothing much has changed... - valabil atât pentru Anarene, Texas (The Last Picture Show), cât şi pentru toate orăşelele prin care David şi Woody Grant trec pe ruta Montana-Nebraska. Orăşele ale căror coduri sociale Payne le cunoaşte foarte bine, el fiind chiar din Nebraska. Sunt zone agricole aflate în moarte clinică cu mult înainte de recenta criză financiară (altfel nici n-ar mai fi stat în picioare comparaţia Nebraska - The Last Picture Show), în care singurele afaceri în funcţiune sunt un birt şi atelierul auto a doi mexicani; un exerciţiu de imaginaţie ar sugera şi existenţa unui coafor şi a unui motel căruia îi bâzâie intermitent neonul firmei. Populaţia, aşa cum o vede Payne, este una majoritar albă, deopotrivă bătrână şi îmbătrânită, formată din indivizi care nu prea mai au ce să îşi spună, poate cu excepţia conversaţiilor despre tipuri de maşini, distanţe şi viteze, care aduc la suprafaţă, printre altele, naţionalismul american. Singurii oameni tineri sunt recidivişti cu priviri bovine, aflaţi la marginea obezităţii morbide. Pe scurt, e o viaţă lipsită de perspective, deci e de înţeles de ce doar ideea câştigării unui milion de dolari de către un fost concetăţean poate deveni subiect de primă pagină a ziarului local.

Deşi e primul film pe care Payne îl regizează fără să fi scris scenariul, Nebraska bifează mai toate temele prezente până acum în filmele sale; About Schmidt, Sideways şi The Descendants sunt despre călătorii, atât fizice, cât şi emoţionale/spirituale, despre secrete de familie şi despre banalitatea vieţii de zi cu zi a unor personaje defectuoase, cu care Payne empatizează. Umorul aminteşte de filme mai vechi ale sale, ca Election sau Citizen Ruth; de pildă, există în Nebraska o secvenţă de deadpan curat, filmată frontal, în care un grup de bărbaţi privesc complet imobili - unii chiar până la starea de somnolenţă - un meci de fotbal.

Protagonistul din Nebraska este Woody Grant, un bătrân alcoolic, ursuz şi absent, cel mai probabil aproape de demenţă, care insistă să îşi ridice personal dintr-un alt oraş premiul de un milion de dolari pe care e convins că l-a câştigat la un soi de loterie, deşi nu a jucat în niciun fel. Ambiţia lui îi îngrijorează familia: soţia, Kate, o femeie aprigă şi gălăgioasă, şi fiul cel mare, Ross, o vedetă măruntă de televiziune locală, sunt convinşi că Woody ar trebui internat într-un azil de bătrâni. Însă David, fiul cel mic, un comerciant recent părăsit de iubită, tolerează capriciile bătrânului şi acceptă destul de repede să îi facă hatârul, în ideea că aşa s-ar mai putea bucura de prezenţa tatălui său, până nu s-ar produce inevitabilul.

Ceea ce urmează este drumul celor doi către destinaţia cu pricina şi diversele întâlniri cu rude şi cunoscuţi, care cu o mână îl felicită pe Woody pentru norocul care a dat peste el, iar pe cealaltă o ţin întinsă, aşteptând o ciosvârtă din presupusul premiu - este surprinzător că toată lumea e entuziasmată de câştigul la loterie, dar faptul că Ross apare la televizor este trecut cu vederea; ceea ce spune suficiente despre fascinaţia omului de rând pentru banul venit din cer, în defavoarea celui câştigat prin muncă. Aşadar, dacă The Last Picture Show este un coming of age, Nebraska este un road movie; doar că, în cazul de faţă, de la road movie la coming of age e doar un pas, pentru că întreaga experienţă a lui David cu tatăl său este şi o călătorie în trecut, prin care fiul descoperă că părintele nu mai e doar părinte, ci şi un bărbat trecut prin trauma războiului, care a avut de-a face cu conjuncturi amoroase mai puţin fericite şi care nu a luat mereu cele mai înţelepte decizii. Ceea ce reiese este că, fie că e vorba de alcoolismul lui Woody sau de criteriile prin care şi-a ales soţia, bătrânul este un produs clar al timpurilor şi spaţiului în care a trăit, validând astfel demersul regizorului de a privi detaliat ruralul american. Desigur, este puţin verosimil ca David să nu fi avut niciodată habar de toate aceste detalii despre viaţa părinţilor săi, la fel cum puţin plauzibilă este şi secvenţa de încheiere. Nebraska nu are pretenţii nici de verosimilitudine prea multă, nici de subtilitate, dar reuşeşte să fie foarte eficient, exact cum şi-a propus Payne.