Ziceam mai sus de reproşul major - ar mai fi şi altele (debilitatea excesivă, inconsecvenţa narativă) dar zău că n-are sens să ne batem capul. Am voit doar să le menţionez ca să mi le iau din drum şi să pot schiţa story-ul. Care va să zică, suntem în China interbelică şi o haimana fără succes (Chow himself) se dă drept baştan connected în faţa sărăntocilor din suburbii; evident că adevăraţii baştani (gaşca Topor sau aşa ceva) prind de veste şi sosesc duium - numai că, surpriză! Cocina mărginaşă (nu-s rău, chiar aşa se cheamă locaţia!) e populată cu mari maeştri kung fu, unii retraşi (proprietarul slinos, proprietăreasa mahalagioaică, jucaţi de foste glorii ale filmului de gen, acum retrase!), alţii deghizaţi (croitorul gay, plăcintarul timid), drept care "topoarele" o încasează aprig. Filmul mai comportă doi asasini / muzicanţi, una bucată maestru veteran, un june erou, adică ex-haimanaua sus-pomenită şi un subplot amoros cu parfum de acadea, dar asta are mai puţină importanţă. Ceea ce contează sunt verva, imaginaţia şi nonşalanţa cu care-s puse în scenă aventurile celor înşiraţi aici, aventuri de un absurd delicios şi care l-ar umple de plăcere pe un Tex Avery, de exemplu.
Plăcere vinovată, vor spune cei mulţi. Fie, dar puţin importă - energia personajelor e contagioasă, coregrafia (Yuen Wo Ping) e cel puţin îndrăzneaţă (chit că pe vremuri le ieşeau minuni şi fără computer) iar citatele-s felurite (openingul e tras abil din West Side Story, finalul umileşte Matrixu', iar undeva pe la mijloc Kubrick se amuză copios - asta ca să nu amintim tonele de chinezării clasice reciclate şmechereşte) şi pentru toate gusturile. A propos... Nu trebuie numaidecât să guşti genul kung fu pentru a te simţi bine la spectacolul (filmul?) lui Stephen Chow, la fel de naiv / exploziv ca precedentul Shaolin Soccer. Însă trebuie musai să-ţi placă cinematograful. Punct.