O lume de ostatici - Hostage

Există filme care nu valorează nici cît o ceapă degerată la bursa Filmelor dar care, totuşi, reuşesc să spună cîteva lucruri valabile despre Lumea în care trăim. Paradoxul face că aceste "cîteva lucruri valabile" nu sînt spuse, neapărat, de acele Filme valabile, ci de nişte "accidente" cinematografice a căror singură legătură cu arta a şaptea este că sînt turnate pe peliculă şi se proiectează pe un ecran.

Hostage nu face parte din această categorie, nici din cealaltă; este - pur şi simplu - un film "meseriaş", cum se fac la normă la Hollywood, numai că e regizat de un francez: Florent Siri. Genericul de-nceput lasă să se ghicească o trăsnaie hi-tech à la Sin City - design epatant, inginerie digitală, cvasi-monocromie. Din fericire, n-am ghicit - este doar ambalajul: culorile revin la locurile lor imediat ce povestea demarează, chit că - surpriză-surpriză - este doar prologul. Aflăm că un anume Jeff Talley (Bruce Willis, cu barbă & plete) este negociatorul-şef al poliţiei din L.A., că are în faţă o "situaţie" ce riscă să scape de sub control (un psihopat ţine ostatici o mamă & un copil), şi că "situaţia" chiar scapă: descreieratul ucide ostaticii şi-apoi îşi zboară creierii. Talley rămîne cu-o traumă, iar spectatorul cu un "va urma" căruia - de astă dată - îi poate ghici desfăşurătorul din secunda 1 prim: peste un an, Talley este un modest şef de post, cuminte & chel, cu o familie disfuncţională (ca toate familiile de poliţişti, mai ales de poliţişti cu o traumă la bază), care se confruntă - iar! - cu o "situaţie": trei descreieraţi ţin ostatici un tată şi doi copii... Ceea ce urmează este o matematică ridicare la pătrat - apoi la cub - a situaţiei iniţiale, implicînd o casă ca o fortăreaţă state of the art (camere de supraveghere, sisteme sofisticate de alarmă...), un DVD misterios ("paşnicul" pater familias e, de fapt, rotiţa unei multinaţionale mafiote...), negocieri & para-negocieri şi multe, multe celulare... Filmul nu face reclamă unei anumite mărci, ci chiar Celularului; lipseşte doar sloganul publicitar - "Într-o lume care explodează exponenţial, nu poţi fi sigur decît de un singur lucru: telefonul mobil!"

Siri se descurcă binişor la-nceput, instalînd atmosfera de teroare în toate ungherele casei, umblînd - economic - la psihologia personajelor, bibilind suspansul, etc., după care apasă pe accelerator - ajutat copios şi de muzica lui Alexandre Desplat. Filmul e precum muzica: la-nceput funcţional, apoi bombastic. Pentru că minimalismul nu se mai poartă (cel puţin, sezonul ăsta, şi-n orice caz, nu la Hollywood), Siri, Desplat, Willis şi tot neamul lor cel adrenalit pompează benzină peste focul acţiunii, pînă cînd se ridică o ditamai pălălaia în care ce era bine pînă atunci (suspansul, jocul pîş-pîş de-a şoarecele şi pisica) se prăjeşte bine & se face scrum. Rămînem cu amintirea unui film care, neputînd (sau nevrînd) să evite clişeele, le gonflează grotesc.

Dar Hostage este interesant din alt punct de vedere. Ceea ce părea - pînă la un punct - un "copy & paste" al europeanului Funny Games (înfiorător de perfectul thriller intelectual semnat Michael Haneke) devine, foarte repede, un film-de-mega-acţiune instalat, din raţiuni de praf în ochi, într-o casă: Willis nu mai salvează Lumea (ca în Armageddon), ci doar o familie (inclusiv a sa!); Răii nu mai sînt numai "ăia ştiuţi" (ca în Die Hard-uri), ci şi aceia. Etc. Filmul începe să semene cu o parabolă-fără-voie a Lumii în care trăim - în care toţi sîntem "ostatici": ai teroriştilor, ai multinaţionalelor, ai celularelor... Faptul că unii sar în aer ("ca-n filme") iar alţii lucrează cu mănuşi sau ne manipulează prin obişnuinţă nu schimbă datele problemei. Ostaticul sîntem noi.