Mărturisesc că rareori mi s-a-ntâmplat să cad instantaneu în admiraţia unei lucrări concertante româneşti, scrisă în noul mileniu. Ascultam joi 26 februarie 2015, la sala Ateneului Român, Dublul concert pentru flaut, harpă şi orchestră, op. 149, primă audiţie, de Carmen Petra Basacopol, în interpretarea lui Ion Bogdan Ştefănescu şi Ion Ivan Roncea, acompaniaţi de Orchestra Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijată de maestrul Horia Andreescu, uimit de frumuseţea muzicii şi de prospeţimea interpretării ei. De fapt, întreaga seară muzicală a fost o încântare estetică. Stiluri şi genuri muzicale atât de diferite păreau că îşi dau mâna şi creau un veritabil mozaic sonor. Programul serii muzicale a mai cuprins: Concertul pentru flaut, harpă şi orchestră în do major, KV. 299 de Wolfgang Amadeus Mozart, cu aceeaşi minunaţi solişti şi Simfonia fantastică, op. 14 de Hector Berlioz.
Concertul pentru flaut, harpă şi orchestră, opus 149 a fost dedicat harpistului Ion Ivan Roncea. Prima audiţie absolută a concertului a avut loc de curând (20 februarie 2015), la Iaşi, la Colegiul Naţional de Artă Octav Băncilă, solişti Ion Bogdan Ştefănescu şi Ion Ivan Roncea, iar Orchestra simfonică a Filarmonicii Moldova era dirijată de Alexander Walker (Anglia). După cum însuşi compozitoarea spune, [1] "această lucrare continuă şirul concertelor scrise în decursul timpului, constituind un punct culminant prin asocierea flautului cu harpa, două instrumente care se contopesc într-o sonoritate fascinantă."
Ascultând concertul în sala Ateneului Român, observam cum fiecare dintre cele trei părţi ale lui avea prospeţime, nobleţe, precum şi o anume simplitate melodico-armonică, foarte atrăgătoare. Ben moderato e rubato, prima mişcare, părea o muzică de poveste. După câteva lovituri de timpan (nici o coincidenţă cu cele patru ale debutului concertului de vioară de L. van Beethoven) un solo de flaut a fost urmat de altul de harpă. Contratimpările, timbrul frullato al flautului şi trilurile se întrepătrundeau, generând o expresie cuceritoare. Iar sonorităţile combinate ale instrumentelor soliste, ce interferau cu temele adesea imitate de instrumentele acompaniatoare din ansamblul orchestral, anunţau plăsmuiri sensibile, cu semnificaţii adânci. Încercam să desluşesc un ceva legendar, transmis pe cale orală din generaţie în generaţie. Motive muzicale erau preluate de la viori la violoncele cu un aer de mister, totul învăluit în armonii splendide. În a doua parte, Adagio molto espressivo e rubato, sunetul clopotelor şi firul melodic al flautului, în dialog cu ideea cantabilă expusă de harpă, părea că se înalţă tânguitor. Coloritul trianglului se suprapunea miraculos peste melopeea harpei. Intervenţiile cornilor întregeau atmosfera, totul curgând potrivit înţelesului unor cuvinte imaginate, nerostite. Interpreţii recurgeau la o fină agogică ce aducea suspensii şi ezitări în discursul muzical. Flautul solist emitea sunete ce pluteau peste arpegiile ascendente, cu refluxuri coborâtoare, într-un fin glissando executat de harpă. Partea mediană a concertului s-a încheiat simetric, prin revenirea vibraţiilor limpezi ale clopotelor. Ultima parte, Allegro giocoso, un rondo luminos, surprinde prin ritmica şi melodica amintind de jocul popular românesc. Exuberanţa şi vigoarea au pus stăpânire pe întreaga desfăşurare. Uitam că eram într-o sală sobră de concert şi evadam pur şi simplu în vârtejul unui joc oşenesc. Palmele loveau sacadat cutia de rezonanţă a harpei, iar flautistul, cu nimic mai prejos, tropăia din picioare în timp ce cânta. Cadenţa flautului se desfăşura cu salturi intervalice mari şi efecte timbrale sugerând nişte cimilituri spontane. Impresionant a fost momentul în care harpa se contopeşte cu pizzicato-ul executat de partida de violoncel şi cu intervenţia timpanului. Era acolo un sentiment de încântare provocat şi de prezenţa stilului oiseau. Flautul "ciripea" într-o manieră enesciană, cu aluzii la imitaţiile glasului unor păsări (Sonata a III-a pentru pian şi vioară, în caracter popular românesc). Apoi, dansul oşenesc s-a transformat treptat într-un vals rafinat. Am admirat încă o dată măiestria celor doi solişti, Ion Bogdan Ştefănescu şi Ion Ivan Roncea, colaborarea lor cu muzicienii de pe scenă, perfecta sincronizare a intenţiilor interpretative şi înalta înţelegere a spiritului acestei muzici armonioase. Concertul a fost inclus în ciclul Lucrări concertante româneşti, derulat în stagiunea Filarmonicii bucureştene.
Aplauzele puternice au răsplătit o interpretare acaparantă, care a exprimat cu o deosebită distincţie şi fidelitate frumuseţea muzicii. Compozitoarea Carmen Petra Basacopol, aflată în sală, a urcat pe scenă, fiind ovaţionată îndelung de public. În culise, la cabina soliştilor, la pauză, auzeam voci adresându-se compozitoarei prezente acolo spre a le mulţumi interpreţilor:"- Vă rugăm să mai scrieţi concerte pentru harpă şi flaut!" Aveam astfel, confirmarea percepţiilor mele anterioare cu privire la imaginile mirobolante ale unei lumi sonore unice, create de doamna Carmen Petra Basacopol. Şi ce îşi poate dori mai mult un compozitor decât dăinuirea?
La cererea spectatorilor, cei doi solişti au interpretat piesa Moroco de Caesar Giannini.
A urmat Concertul pentru flaut, harpă şi orchestră în do major, KV. 299 de Wolfgang Amadeus Mozart, de asemenea, în interpretarea flautistului Ion Bogdan Ştefănescu şi a harpistului Ion Ivan Roncea, acompaniaţi de Orchestra Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijată de maestrul Horia Andreescu. Acest concert a fost compus la Paris, în anul 1778, dedicat lui Adrien-Louis de Bonnières, duce de Guînes - el însuşi flautist - şi fiicei sale harpiste, Marie-Louis Filipinne. Lucrarea are o construcţie tripartită: Allegro, Andantino şi Rondeau Allegro, fiind influenţată de moda franceză a vremii, când se compuneau multe simfonii concertante. De altfel, tema de gavotă şi caracterul graţios al majorităţii ideilor muzicale fac trimitere la muzica franceză. Partitura harpei pare mai de grabă una scrisă pentru pian. Cele mai cunoscute cadenţe solistice sunt cele compuse de Alfred Einstein, Carl Reinecke şi André Previn. Carlos Salzedo este cel care a realizat un aranjament pentru harpă al partiturii solistice pentru a putea fi cântată (anumite triluri au fost rescrise cu alte digitaţii). Orchestraţia cuprinde: două oboaie, doi corni şi instrumentele de coarde (viori, viole, violoncele şi contrabaşi).
Se recunoşteau de la primele măsuri stilemele mozartiene. Motivele generoase construite pe arpegii, pronunţiile în staccato, îmbinările armonice cu acorduri de cvartsext cadenţial, pulsaţia de optimi în vocea de bas şi formulele concluzive. Soliştii cântau când împreună cu orchestra, când în duo sau solo. Muzica deborda de voioşie şi eleganţă. Fiecare motiv muzical avea o personalitate clară. Spiritul ludic se îmbina cu dinamismul fluxului melodic. "Nu te înşeli niciodată dacă, dorind să descoperi idealul frumuseţii ce naşte în om, vei urma calea pe care el îşi satisface instinctul jocului", spunea Friedrich Schiller [2].
Publicul urmărea expunerea frazelor muzicale. Sintaxă acestora era redată de către ambii solişti într-o manieră instrumentală logică şi cu arcuiri dinamice line, având de regulă, un singur punct culminant. Am remarcat echilibrul creat de Ivan Roncea între articulaţia perfect ritmată şi intensitatea sonoră emisă de harpa sa. Nuanţa de prospeţime era conferită şi de sublinierile unitare ale unor sunete, prin accente deosebit de calitative. Cât de frumos reapărea tema la flaut în tonalitate minoră! Apoi, în partea a doua a concertului, Andante, instrumentele cu coarde, într-o atmosferă calmă, plină de lirism, pregăteau intrarea soliştilor. Variaţiunile aduceau minunate înnoiri. În Codă, se reauzea ideea muzicală iniţială, în toată splendoarea ei. Finalul concertului, un rondo, are ca refren o temă de gavotă. Tutti-urile alternau cu părţile solistice cu sclipire, optimism şi o vervă molipsitoare. Velocitatea era prezentă la toate compartimentele ansamblului. Corzile grave punctau timpii şi marcau înlănţuirile funcţiunilor tonale cu jovialitate. Puritatea intonaţiei şi timbrul controlat cu o mare măiestrie de către cei doi solişti a contribuit la o sporire a comprehensibilităţii. Da, Mozart s-a jucat şi cu alcătuirea formei de rondo în acest concert de o frumuseţe rară! Cupletele se succed uneori fără intercalarea Refrenului. Se simţea pretutindeni amabilitatea, vitalitatea şi elevaţia. Cât de maleabilă era arcuirea frazelor în cadenţa instrumentală! Iar acompaniamentul a fost unul de bună calitate, discret, bine dozat şi sclipitor în secţiunile extreme. Toţi interpreţii de pe scenă formau un singur organism muzical.
Ascultându-i pe aceşti muzicieni mă gândeam că noi, muritorii de rând, spectatorii, nu ne dăm seama îndeajuns, nu apreciem destul talentul real şi nu ştim să ne bucurăm destul că avem printre noi adevărate fenomene interpretative. Iar Flautistul Ion Bogdan Ştefănescu harpistul Ion Ivan Roncea şi dirijorul Horia Andreescu fac parte din aureola spirituală a muzicii româneşti.
În partea a doua a serii muzicale de la Ateneul Român, publicul a audiat Simfonia fantastică, op. 14 de Hector Berlioz, o muzică programatică fermecătoare pe care compozitorul francez a subintitulat-o Episoade din viaţa unui artist.
Percepeam rând pe rând, frumuseţea debutului poemului simfonic, eleganţa scenei de bal, atmosfera pastorală, cu descrieri de plaiuri întinse, apoi tenebrosul ce domina prin sugestia muzicală a unui eşafod, urmând demonicul, cu sabbatul grotesc. Într-adevăr, Berlioz este printre puţinii orchestratori care ştiu să facă orchestra să murmure, să cânte, să ţipe şi chiar să urle. Fiecare din cele cinci părţi ale lucrării are orchestraţia sa. Clopotele care se adaugă în Visul unei nopţi de Sabbat, transformau însăşi timpul: sunetele deveneau fără trup un judecător suprem. O idee fixă, o temă uşor recognoscibilă străbătea întreaga muzică.
Meditam după concert: de fapt, polii opuşi aparţin aceleiaşi planete. Aş putea să consider muzica lui Berlioz ca fiind contemporană cu cea a lui Mozart, dacă aş exclude istoria şi cronologia. De ce? Pentru că acum şi aici, eu îi simt la fel de aproape de sufletul meu. Fiecare rosteşte în felul său, absolut inimitabil, umanul. Când te apropii de 'focul' lor şi cutezi a le cerceta alcătuirea aparent simplă ori paradoxal sofisticată a creaţiei lor muzicale, uiţi să te mai minunezi şi zâmbeşti doar fericit, precum un prunc.
NOTE
[1] Program de sală al Filarmonicii George Enescu, stagiunea 2015, februarie, pag. 5.
[2] Schiller, Friedrich: Scrieri estetice, Editura Univers, Bucureşti, 1981, pag. 286.
Fotografia harpei din vremea lui Mozart preluată de pe site-ul
http://de.wikipedia.org/wiki/Konzert_f%C3%BCr_Fl%C3%B6te,_Harfe_und_Orchester_(Mozart)#mediaviewer/File:Harpe_mus%C3%A9e.jpg