Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - O umbră de nor de Radu Jude

Un preot este chemat la o familie să spună nişte rugăciuni pentru o persoană aflată pe patul de moarte. Începe să citească rugăciunile, însă fiica muribundei ar vrea să schimbe "repertoriul". Adică de ce să i se citească mamei ei rugăciuni pentru "sfârşitul creştinesc", iar nu pentru ca - forţând mâna lui Dumnezeu - să mai rămână în viaţă? (Se vehiculează chiar rugămintea de a o împărtăşi pe suferindă, chiar dacă este în comă. Preotul, evident, refuză.) Altfel spus, i se cere să spună o rugăciune "eficientă" care s-o vindece instantaneu pe cea aflată în mare suferinţă. Preotul se conformează şi la urmă este invitat la o cafea. Gazdele vor să ştie dacă e adevărat că unii preoţi "fac minuni", că au auzit ei că unii au înviat până şi morţii. Se vehiculează două nume de "părinţi înduhovniciţi": Părintele Boca, Părintele Argatu. (Părintele Boca însă e cunoscut şi prin aceste vorbe-testament: "Voi veniţi după cuvânt de folos şi apoi aşteptaţi să vă mântuiesc... Dar eu nu pot asta, eu pot doar să vă trezesc din păcatele în care trăiţi...") "Există minuni?" - vor ei să ştie. Preotul, cu duhul blândeţii, le spune că nu e momentul pentru astfel de discuţii, dar că îl pot căuta la biserică pentru orice nelămuriri. "Uite de-aia eu nu pot să fiu sută la sută cu religia...De ce vrea Dumnezeu răul? De ce îi duce pe cei buni în rai şi pe cei răi în iad?" - se revoltă şi ginerele. (Actorul care-l interpretează pe acest personaj modern şi nedumerit încurcă, iniţial, ordinea şi întreabă de ce sunt duşi în iad cei buni şi în rai cei răi.)

Totul, în acest scurtmetraj, este într-o stare de confuzie, de neorânduială. Filmul lui Radu Jude este o "felie de viaţă" despre oameni care, neînvăţând să trăiască, nu ştiu  să primească nici obştescul sfârşit - al celor apropiaţi, al lor înşişi. O lume care n-a fost nicicând catehizată (alfabetizată în ale rânduielii bisericeşti, căci nu e vorba despre o informaţie teoretică referitoare la o anume religie sau la istoria religiilor, ci de a dobândi o conştiinţă eclezială) şi acum aşteaptă să vadă "minuni". O lume care n-a pus început bun rugăciunii, dar crede în rugăciunea de tip hocus-pocus. O lume "sfinţită" de "duhul sfânt" al "ierbii dracului" (toţi cei prezenţi la căpătâiul muribundei - rude, cunoştinţe, vecini de bloc - nu se sfiesc să fumeze ţigară după ţigară), de manele degenerate ce se aud neîncetat în surdină, de fast food şi soft drinks. De indiferenţă. De false revolte. O lume ce nu mai ştie (dacă a ştiut vreodată) semnificaţia acelui "Facă-Se voia Ta!" din rugăciunea "Tatăl nostru", lăsată nouă de Iisus.

La scurt timp după săvărşirea rugăciunilor, preotul (care a ajuns la centrul parohial unde lucrează) este sunat şi află că persoana pentru care se rugase a murit. Este chemat din nou, însă familia îl tratează cu ostilitate şi aproape că îl alungă din casă pentru vina de a fi fost "ineficient". Isteria femeii dezamăgite că "popa a încurcat rugăciunea" la căpătâiul mamei sale muribunde este grăitoare pentru starea în care se află, vai, o mare parte din cei care nu sunt nici fierbinţi, dar nici reci în credinţă. "Umbra de nor" surprinde această ruptură, această înstrăinare dintre omul modern şi biserică, dintre "poporul binecredincios" şi clerul bisericesc. Funcţionari îmbrăcaţi în nişte costume mai speciale, preoţii sunt, iată, creditaţi exclusiv după "flexibilitatea" cu care satisfac mofturile pietiste ale unor enoriaşi amatori de "senzaţional", de "supranatural", de "paranormal".

Preotul jucat de regizorul de teatru Alexandru Dabija pare desprins din Nazarin-ul lui Bunuel (care, asemenea preotului din filmul lui Bresson, îşi asumă până la capăt idealul renunţării la sine întru ajutorarea aproapelui) şi chiar din Călăuza tarkovskiană (care, după întoarcerea din Zonă alături de cei doi sceptici incurabili - Scriitorul şi Profesorul, exclamă: "Nimeni nu mai crede, nu numai aceştia doi. Pe cine să mai duc acolo?"). Scurtmetrajul lui Dabija nu-şi propune să transmită, explicit, vreun mesaj moralizator, să fie "didactic". Dar oferă prilejul unei serioase reflecţii pe seama denaturării în religie a evenimentului eclezial.