Căldură mare. Blocuri văzute dintr-o maşină elegantă ce rulează pe un modern pasaj suprateran. (Ca în
Solyaris-ul tarkovskian, în secvenţa citadină ce contrastează cu liniştea şi atmosfera patriarhală de la căsuţa din lemn -
dacha - pe care-o vedem în primele secvenţe.) La volan, un bărbat încă "în civil" (Alexandru Dabija), se pregăteşte să intre în rolul de preot. Parchează, îşi şterge broboanele de sudoare de pe frunte, se răcoreşte cu un cola, priveşte la un concitadin în slip cum intră în scara unui bloc şi ascultă - pasiv - ritmuri de manele emise de nişte difuzoare nevăzute. Urcă apoi treptele şchiopătând (are o defecţiune la mers) şi trece precaut pe lângă un câine masiv care îl latră, iar silueta i se răsfrânge expresionist (imaginea: Marius Panduru, scenografia şi costumele: Augustina Stanciu) pe perete ca în
Nosferatu. A venit ca să rostească la căpătâiul unei muribunde (pe care o cheamă Doamna Pietreanu) o "rugăciune pentru mai grabnica ieşire a sufletului din trup". Este, îi spune el lui Cornel (Şerban Pavlu), ginerele femeii suferinde, o "datorie" şi o "obligaţie creştinească". Camera este supraîncărcată şi suprapopulată de rude, vecini şi alţi câţiva "oameni de bine", unii obişnuiţi cu reflexul de a da "
Săru' mâna!" popii (la propriu şi la figurat), de a-şi face cruce ori de a spune "
Doamne ajută!". Plasma unui televizor (sofisticat, ce nu funcţionează cu nicio "lampă cu căciulă") emite şi ea ştiri şi talk show-uri în surdină, pe care nu le urmăreşte nimeni. "Ia, hai să-nchidem televizorul şi să-ngenunchiem pentru rugăciune!" - preia comanda preotul. Eugenia (Mihaela Sârbu), fiica muribundei, se execută şi-apoi îşi împreunează palmele pentru rugăciunea "
Tatăl nostru". O vecină (Marilena Chelaru) se dă rănită ("Nu pot să stau în genunchi că mă dor picioarele de la diabet"), un bărbat bărbos (Dan Nicolaescu) se retrage politicos în sufragerie ("Nu, mulţumesc, eu nu particip la aşa ceva!"), dar pleacă şi de acolo când, într-o secvenţă următoare, preotul s-a aşezat lângă el. Începe rugăciunea. După primele sintagme ("ocârmuitor pentru liman de linşte nu am...", "izbăvindu-mă de cumpliţii draci şi de groaznica lor vedere", "o, amar mie, ticăloasa, iubitoare de păcate", "înfricoşătorul ceas al morţii mele se apropie" ş.a.m.d.) ce sună - cum altfel? - bizar, "medieval", "obscurantist", "mistic" în urechile omului dezbisericit sau niciodată îmbisericit, bolnava (Olga Taisia Podaru) începe să vomite. Este singurul semn de viaţă pe care îl dă. Peste câteva minute, rugăciunea este reluată. Eugenia (din aceeaşi tipologie cu Eugenia din
Nostalghia lui Tarkovski) îi face observaţie preotului: "Ea îşi doreşte să trăiască, nu să moară... Nu cred că e potrivită rugăciunea asta. Alta n-aveţi? Dacă ar fi conştientă n-ar vrea să audă aşa ceva!" Şi nepoata muribundei întăreşte: "N-ar vrea, n-ar vrea!" Preotul schimbă "repertoriul" ("Bine, îi zic altceva...") şi pomeneşte ceva de ridicarea din "patul durerii", de "crucea bolii", de "răbdare şi linişte". Rămâne la o cafea. Eugenia povesteşte despre "un preot din Kiev care a înviat doi oameni morţi". Este admonestată de Cornel, care-i cere să termine cu aceste "prostii obscurantiste", dar ea nu se lasă. Spune că "şi la noi au existat preoţi sau călugări care au făcut minuni" şi dă exemple (repede încuviinţate de asistenţă - vecina cu diabetul): Părintele Boca, Părintele Argatu. "Există minuni?" - vor ei numaidecât să afle. Preotul spune că da. "Aţi văzut cu proprii ochi?" - vrea să afle Cornel. În fine, preotul recunoaşte că a văzut dar "asta este o problemă teologică complexă şi în niciun caz nu e despre învierile din morţi". După care îl cheamă la el la biserică să continue discuţia. Dar Cornel are o problemă cu cele ce ţin de biserică şi chiar cu Dumnezeu. Că de ce, dacă-i atât de bun, vrea răul (şi arată spre braţul drept, care îi e în gips) şi-i trimite pe cei răi în iad. "Dumnezeu nu vrea răul" - închide preotul mica şuetă cu iz teologic. Eugenia îi dă nişte bani, dar el refuză ("Nu sunt lăutar!") şi pleacă la el la birou, unde un alt preot (Gabriel Spahiu) încearcă să predea nişte chitanţe pe care scrie "milostenie". Secretara (Adina Cristescu) nu i le primeşte şi îi cere să le corecteze, specificând "donaţie" ("că au fost nişte probleme cu fiscul"). Sună telefonul. Află că cea pentru care tocmai se rugase şi-a dat obştescul sfârşit. Se întoarce, dă peste cei de la pompe funebre ("
Stairway to Heaven" se numeşte firma, iar scurta secvenţă aminteşte de filmul japonez
Okuribito), însă e împiedicat să spună cuvenitele rugăciuni. Eugenia ar vrea să-l calce în picioare pentru că i-a spus maică-sii "rugăciunea greşită", Cornel, soţ obedient, îşi cere "mii de scuze" ("Să ştiţi că şi cu mine, ştiţi cum sunt femeile...") şi preotul pleacă. E din nou în maşină, unde redevine "civil", dezbrăcându-se de veşmintele preoteşti.
Filmul lui Radu Jude (care e şi co-scenarist, alături de Florin Lăzărescu), în mai puţin de 30 de minute suprinde nu doar o realistă "felie de viaţă", ci o stare de spirit ce depăşeşte cu mult şi familia lui Cornel şi a Eugeniei, şi mediul bucureştean şi chiar spaţiul românesc.
Umbra de nor este radiografia omului recent ce n-a apucat să primească nicio cateheză (învăţătură bisericească), dar - atunci când nu e adormit de-a binelea în propria plictiseală - este vădit curios să afle dacă "există minuni". (Iar dacă preotul creştin nu poate "face minuni", este numaidecât "cretin". Dar cum altfel erau - pentru lume - preotul din
Jurnalul unui preot de ţară sau din
Nazarin sau personajul principal din
Stalker / Călăuza?) Micul univers al lui Radu Jude caută nu firescul, nu normalul (care e cu totul altceva decât banalul, stereotipia), ci "paranormalul", miraculoase învieri din morţi. Că - nu-i aşa? - avem şi noi preoţi şi călugări "care fac minuni". Însă unul din cei pomeniţi în film (Pr. Arsenie Boca) spunea limpede mulţimii care-l tot asalta după astfel de "minuni": "Nu pot să vă mântuiesc, ci doar să vă trezesc!" Iar la starea de trezie (de limpezime a minţii, de credinţă asumată paradoxal, iar nu formalist) omul nu ajunge nici dacă ar vedea pe cineva înviind din morţi, aşa cum aflăm din pilda evanghelică a săracului Lazăr şi a bogatului nemilostiv: "Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi" (Luca, 16.31).
Scurtmetrajul lui Radu Jude este şi portretul unei lumi în schimbare: o lume ce credea cândva în fapte de milostenie, este acum învăţată să folosească termenul de "donaţii". O lume dezinteresată (şi necunoscătoare) de semnificaţia şi taina evenimentului eclezial (botez, rugăciune, spovedanie, împărtăşanie ş.a.), însă dornică să păstreze aparenţele unei anumite religiozităţi.
Umbra de nor nu dă verdicte, ci invită spectatorul - mai ales spectatorul ce nu e îndeajuns de "progresist" ca să se debaraseze cu totul de orice semn şi de orice prezenţă a "evenimentului eclezial" în viaţa sa - să reflecteze, pentru sine, nu atât la semnele
ortodoxiei, ci ale
ortopraxisului. Într-un fel, preotul de aici - prin lipsa de participare a celor ce apelează la serviciile sale, prin lipsa lor de maturitate - este un personaj bizar-inutil (asemenea bisericii bizar-decorative de la finalul filmului
De ce eu?). Sfinţenia, minunea, venirea în fire a omului nu sunt nici bizare, nici inutile, ci numai anevoie de aflat şi trăit. Nu din cauza blocurilor şi sofisticatelor pasaje supraterane, şi nici din cauza altor mărci ale modernităţii. Ci din cauza felului în care ne-am aşezat în această modernitate.
