Dirijorul german Walter Hilgers, născut la Stolberg, în Germania, în anul 1959, a studiat tuba, contrabasul şi pianul la Universitatea de Muzică din Aachen.
Amintim câteva momente de răscruce din cariera sa muzicală: din 1978 -1981 a fost dirijor la Orchestra simfonică din Düsseldorf, la 20 de ani a fost angajat ca tubist la Wiener Philharmoniker, în 1979 a fost invitat să cânte în Orchestra Festivalului de la Bayreuth; apoi a funcţionat şi la Orchestra Filarmonicii din Hamburg, precum şi la NDR Symphony Orchestra din Hamburg, invitat la Berlin Philharmonic Orchestra, iar între 2005-2007 la Vienna State Opera. Walter Hilgers este membru fondator al German Brass Ensemble, realizând numeroase înregistrări de succes. De asemenea, muzicianul predă tubă şi muzică de cameră la Düsseldorf, Aachen, Lübeck şi Hamburg. Din 1995 predă muzică de cameră la Universitatea Franz Liszt din Weimar. A dirijat, a concertat şi a susţinut cursuri de măiestrie în Europa, Asia, Australia, America de Sud, SUA şi Canada. A colaborat cu mari muzicieni precum: Herbert von Karajan, Claudio Abbado, Daniel Barenboim, Zubin Mehta, Lorin Maazel André Previn, Pierre Boulez, Georg Solti, James Levine, Seiji Ozawa, Riccardo Muti, Bernhard Haitink şi Günther Wand. Din 2007 deţine postul de dirijor principal invitat la Filarmonica Banatul din Timişoara.
Concertul Orchestrei Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, din 12 martie 2015 s-a deschis cu Uvertura tragică în re minor, op. 81 de Johannes Brahms. Lucrarea a fost compusă în anul 1880, în acelaşi timp cu Uvertura academică. În septembrie 1880, însuşi Brahms a cântat-o împreună cu Clara Schumann, în versiunea de pian, la patru mâini. Premiera Uverturii tragice a avut loc la 20 decembrie 1880, la Filarmonica din Viena, sub bagheta lui Hans Richter. Este o muzică intens simfonizată, iar "substanţa din care e plămădită pare a fi culeasă din universul învolburărilor epice, asemenea celor ce au inspirat Baladele pentru pian, op. 10"[1]. Este vorba de începutul afecţiunii lui Brahms pentru Clara Schumann, care a durat întreaga sa viaţă. Opusul este structurat pe succesiunea mişcărilor tipice uverturilor italiene, repede-lent- repede (Allegro ma non troppo, Molto più moderato şi Tempo primo ma tranquillo), fiind compus într-o formă de sonată cu Repriză inversată (în care grupul tematic secund apare înaintea celui principal).
În versiunea oferită de dirijorul Walter Hilgers se putea remarca bogăţia melodică, înfruntarea ideilor muzicale, dar şi îngemănarea lor. Muzicianul a împlinit prin intermediul artiştilor instrumentişti sinteza arhitecturală a uverturii, clădită pe principiul expresivităţii desenului melodic. Totul crea o sonoritate în care armonia, ritmica şi accentele, dar mai ales temele patetice, erau elemente încântătoare. Şi acest lucru se derula într-o învăluire melancolică acaparatoare.
Impresionante erau acele 'lovituri de ciocan' care la începutul Dezvoltării, reluau motivul iniţial al uverturii. Cât de frumos a sunat acel ritm ascuţit şi punctat de marş din secţiunea Molto più moderato, urmat de transformarea temei principale într-un bocet! Sonorităţile instrumentelor din ansamblul orchestral se întrepătrundeau rezultând o armonie timbrală ce exprima convingător şi într-un stil curat brahmsian sensurile acestei uverturi îndrăgite de publicul meloman.
A urmat Concertul pentru tubă şi orchestră de Ralph Vaughan Williams, în interpretarea lui Siegfried Jung. Tubistul s-a născut la Timişoara şi a studiat la Universitatea de Muzică Franz Liszt din Weimar, Germania. Din 1999 este tubist în Orchestra Teatrului Naţional din Mannheim. A cântat ca solist sub bagheta unor renumiţi dirijori precum: Mariss Jansons, Lorin Maazel, Horst Stein, Kent Nagano, Mario Venzago şi Péter Eötvös. A colaborat cu orchestrele Sinfonieorchester des Bayrischen Rundfunks, Radiosinfonieorchester des SWR Stuttgart, Sinfonieorchester des Hessischen Rundfunks, Gewandhausorchester Leipzig, Radiosinfonieorchester Saarbrücken des SR, NDR-Radiophilharmonie Hannover şi Niederländischen Philharmonie Amsterdam, precum şi cu operele din Karlsruhe, Stuttgart, Frankfurt-Main, Saarbrücken şi Wiesbaden. De asemenea, Siegfried Jung are şi o activitate didactică de seamă: a predat tuba la Universitatea de Muzică din Frankfurt-Main şi a susţinut cursuri de măiestrie în ţară şi în străinătate. Siegfried Jung cântă pe o tubă marca Melton.
În concertul de la Ateneul Român, din 12 martie 2015, Siegfried Jung a cântat două lucrări mai puţin cunoscute la noi: un concert de tubă [2] şi o piesă românească de Ionel Dumitru, Dans ţărănesc nr. 2, entuziasmând publicul prin calitatea sunetului său, prin deosebita agilitate şi precizie ritmică, cât şi prin frazarea utilizată conform unui gust estetic rafinat.
Concertul pentru tubă şi orchestră de Ralph Vaughan Williams a fost compus în anul 1954, a fost dedicat lui Philip Catelinet, care l-a şi cântat în primă audiţie, în 13 iunie 1954, la Londra, împreună cu London Symphony Orchestra, dirijată de Sir John Barbirolli. Concertul cuprinde tradiţionalele trei părţi: I. Allegro moderato, II. Romanza andantino sostenuto şi III. Finale. Rondo alla tedesca.
Orchestraţia concertului este una în care predomină instrumentele de suflat de alamă şi percuţia. Astfel, alături de două flaute, o piculină, un oboi, două clarinete şi un fagot, mai apar doi corni, două trompete, două tromboane, timpani, trianglu, tobă mică, tobă mare, cinel şi instrumentele de coarde (viori, viole, violoncele şi contrabasuri). Printre primii interpreţi ai acestui concert au fost: Gerhard Hoffnung, James Gourlay, Michael Lind şi Peter Wilson. Au mai realizat înregistrări: John Flechter, cu London Symphoniy Orchestra, dirijor André Previn-RCA, Arnold Jacobs, cu Chicago Symphony Orchestra, dirijor Daniel Barenboim - Deutsche Grammophon şi Øystein Baadsvik, cu Singapore Symphony Orchestra, dirijor Anne Manson- BIS.
Siegfried Jung a demonstrat încă din prima parte a concertului virtuozitate în pasaje, o deosebită plasticitate a expresiei - sugestia marşului apărând în prim plan - şi o excelentă stăpânire a ambitusului, realizând salturi intervalice mari şi explorând - mai ales în cadenţa solistică - registrele extreme ale tubei. Urmăream cu câtă uşurinţă manevra parametrii emisiei sunetului, de la tensiunea muşchilor faciali, la cantitatea şi viteza de expulzare a aerului şi până la perfecta coordonare a degetelor care apăsau ventilele. În partea a doua a concertului, Romanza andantino sostenuto, am remarcat sunetul cald, apropiat timbrului de corn [3], artistul etalând o melopee în care susţinerea sunetului era egală, iar respiraţia, foarte controlată, genera o coloană de aer aproape continuă. Splendid a sunat dialogul şi imitaţia dintre motivul intonat de solist şi vioara primă, iar acordul ce încheia partea mediană a concertului avea o limpezime deosebită. O parte lirică de mare frumuseţe. În ultima mişcare, Finale, rondo alla tedesca, o serie de formule ritmice alambicate înfrumuseţau fluxul sonor dăruit de solist. Combinaţiile timbrale dintre viorile cântând în spiccato şi trompete erau fascinante. Din nou, virtuozitatea a marcat cadenţa solistică: pasajele rapide, în terţe frânte, emise cu o staccatură impecabilă, alternau cu temele muzicale interpretate cu o agogică compensatorie realizată cu mult bun gust. Trianglu şi timpanul impulsionau discursul pregătind zona culminantă. Ansamblul orchestral a acompaniat cu multă precizie solistul. O partitură destul de dificilă şi rar cântată, a fost redată creator, iar subtilităţile dinamice (contraste puternice, creşteri bine gradate pe suprafeţe mari) au contribuit la plăsmuirea unei atmosfere pline de optimism.
În această lucrare muzicală, compusă de Ralph Vaughan Williams, se simte o anumită experienţă în genul concertant: anterior, compusese Concertul pentru vioară şi coarde (Concerto accademico), Concertul pentru pian şi Concertul pentru oboi şi coarde. Totodată, se pot observa anumite influenţe ale muzicii sale de film (compozitorul a scris coloana sonoră pentru filmul Scott of the Antarctic, precum şi muzica pentru pelicula The Story of a Flemish Farm). Ralph Vaughan Williams a fost şi un profund cunoscător al folclorului englez, limbajul său muzical apelând adesea la modalism.
Seara muzicală de la Ateneul Român a continuat cu o lucrare românească: Dans ţărănesc nr. 2 pentru tubă şi orchestră de Ionel Dumitru. Am ascultat o lucrare ce pune în valoare posibilităţile tehnice ale instrumentului, în care se recunosc motive din muzica populară românească (teme de doină, dar şi de joc). Accentele şi atacurile tăioase, emise pachet de către instrumentele de suflat, au adus o anume prospeţime. Partitura solistică a fost executată cu vivacitate şi o tehnicitate uimitoare pentru un instrument masiv precum tuba. Aplauzele îndelungate au răsplătit prestaţia inspirată, virtuozitatea şi talentul tubistului Siegfried Jung.
După pauză, publicul a audiat Simfonia nr. 5 în re minor, op. 47 de Dmitri Şostakovici. Compozitorul a fost un continuator al unor valoroase tradiţii, mergând pe drumul lui Bach, Beethoven, Mussorgski, Ceaikovski şi Skriabin. Stilul său a ocolit găselniţele avangardiste, căutările sterile, compozitorul rus făurindu-şi un limbaj muzical propriu, capabil să asigure comprehensibilitatea mesajului său artistic. Pentru el "orchestra este un conglomerat capabil să tălmăcească drame complexe" [4]. Simfonia nr. 5 în re minor, a fost compusă în anul 1937, fiind cântată în primă audiţie la Sankt Petersburg, în 21 noiembrie 1937. Lucrarea este dominată de un dramatism de esenţă filozofică.
Prima parte a simfoniei, Moderato, construită în formă de sonată, conţine dualismul antinomic existenţă-non-existenţă. Şostakovici inundă aici spaţiul cu tragismul când disperat, când resemnat. Este vorba de o dimensiune autobiografică eliberatoare. După o temă introductivă, cu rol de nucleu generator, am ascultat cele două grupuri tematice contrastante. Se iveau pe rând, trei idei muzicale, precum nişte personaje: prima faustiană - volitivă, optimistă şi exclamativă - a doua cuprinzând salturi intervalice pe o formulă ritmică punctată şi a treia - tristă, cantabilă, lirică şi coborâtoare - conţinând un ritm de dactil repetat. În partea a doua, Allegretto, un fel de intermezzo care are caracter de scherzo, am remarcat sugestia ironică, uneori cu accente sarcastice. Se resimţea însă şi o anumită tensiune bine mascată. În spatele simplităţii, vagi trimiteri spre zona muzicii dansante, era disimulat umorul. În partea a treia, Largo, am perceput, cu ajutorul imaginilor sonore, profunda meditaţie a compozitorului asupra temelor majore ale umanităţii. Ascultam muzica unui adevărat recviem în memoria victimelor dictaturii. Câtă durere se putea transmite prin intermediul sunetelor! Auzeam, cu întreaga mea fiinţă, fragmente ale unui prohod. Pentru a marca starea sufletească, în întreaga parte, este exclus timbrul instrumentelor de suflat de alamă. Doar instrumentele cu coarde intonau melodia. Acestea erau împărţite în grupuri: trei grupuri de viori, două grupuri de viole, două grupuri de violoncele şi două grupuri de contrabasuri. Valuri de vibraţii se mişcau. Sonorităţile de harpă se îmbinau cu cele de celestă. Finalul simfoniei, Allegro non troppo, suna precum un marş triumfal. Se putea auzi apoi, pentru scurt timp amintirea recviemului. Marşul devenea anevoios, parcă impus cu forţa. Treptat el revine, chiar plin de duritate, milităros, într-o dinamică impetuoasă. Timpanii şi instrumentele de percuţie duduiau pur şi simplu. Surprinzător, în ultimele măsuri apare un fel de ţipăt deviant, emblematic. Pare o abatere de la luminozitate. Tonalitatea re major este umbrită intenţionat de intruziunea unui si bemol, un sunet străin, precum pătrunderea unei magme în scoarţa terestră.
Am ascultat o simfonie tulburătoare, în care se amestecau sentimente precum meditaţia, grandoarea, umorul, revolta şi împlinirea sinelui.
Dirijorul Walter Hilgers a oferit publicului o interpretare autentică, copleşitoare prin 'strigătul' ei, reuşind să transfere mesajul compozitorului în inimile ascultătorilor. Publicul, ridicându-se în picioare, la finalul simfoniei, a aplaudat minute în şir artiştii de pe scenă şi dirijorul invitat, Walter Hilgers.
NOTE
[1] Ştefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. III, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, pag. 497.
[2] Tuba a apărut în secolul al XIX-lea. Moritz a fost cel care a construit prima tubă în Germania, în 1835, după indicaţiile lui Wieprecht. Instrumentul a fost imediat adoptat de către fanfara militară. Primul care i-a încredinţat o frază cantabilă a fost Gustav Mahler, în Simfonia nr. 3 (partea a III-a). Mai târziu, instrumentul de alamă a fost folosit cu rol solistic şi de către compozitori precum: Igor Stravinski, Hector Berlioz, Richard Strauss, Maurice Ravel şi George Gershwin (Dicţionar de termeni muzicali; ediţia a III-a revizuită, coordonator Gheorghe Firca Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, pag. 567).
[3] Muştiucul tubei (partea care se fixează de buze, prin care se introduce coloana de aer în instrument) este calibrat între cel de trombon şi cel de corn.
[4] Iliuţ, Vasile: De la Wagner la contemporani, vol. IV, Editura Muzicală, Bucureşti, 1998, pag. 90.