În debutul serii muzicale am ascultat lucrarea Spini, pentru orchestră, op. 153 de Dan Dediu-Sandu, compusă în anul 1967. Acest al 153-lea opus al compozitorului se alătură altor lucrări pentru orchestră, precum: Narcotic, Spaces, Ornaments, Studii-motto, Spaima, Frenesia, Mantrana, Grana, Verva, ciclul Hyperkardia, Uvertura pe teme săteşti şi Atlantis. După cum însuşi compozitorul spune: "Spini, pentru orchestră op. 153 este o lucrare care problematizează fenomenul căderii şi îl transpune în sunete cu ajutorul unor strategii componistice elaborate." Este o muzică "neliniştită (...) cu disonanţe pătrunzătoare, asemenea spinilor din coroana lui Iisus" [1].
Lucrarea începe şi se încheie simetric cu sonorităţile instrumentelor cu coarde ce produc vagi armonii stridente, printr-o tehnică inedită de emisie - punctul de contact al părului de arcuş cu coardele este între prăguş şi locul de inserare a corzilor din casa cuielor (spre deosebire de locul comun unde se trage arcuşul, între căluş şi tastieră). [2] Efectul timbral sugerează foarte plastic imaterialitatea sufletului. Am remarcat contrastul puternic dintre zona disonantă şi acea oază consonantă, plină de o lumină ireală, unde frumuseţea efemeră a armoniei este incredibilă. Dan Dediu-Sandu are o ştiinţă a orchestraţiei prin care topeşte timbrurile, le preschimbă cameleonic, transformând rapid starea afectivă. El reinventează limbajul său fără să se ataşeze de vreo preferinţă care bântuie la un moment dat paideuma compoziţională. Se putea percepe în straturile profunde ale concordanţelor fonice o trimitere spre stările sufleteşti precum: suferinţă, deznădejde şi durere. Îmi venea în minte o aserţiune schenkeriană care propunea anularea principiului succesivităţii evenimentelor muzicale şi a conexiunilor acestora la nivelul suprafeţei, în cazul încercării unei analize formale. Chiar dacă nu aş adera totalmente la ideea "subordonării generalizate a evenimentelor muzicale prin tehnica reducţiilor şi a prolongaţiilor" [3] aş opta pentru o ierarhizare subiectivă temporală a imaginilor, în funcţie de asocierea involuntară a acestora, cu pagini aparţinând unui 'tom' lecturat şi arhivat în biblioteca interioară.
Era acolo o lume sonoră fascinantă, în care efectele punctiforme ale emisiei în spiccato la instrumentele cu arcuş deveneau un zumzet precum un roi de albine care se apropie. Combinaţiile timbrale cu sugestii de ascuţime, prin aglomerările de sunete emise de suflătorii de alamă - tubă, trompete, tromboane - însoţite de accente şocante, mă duceau cu gândul la durerea ascunsă provocată de înţepăturile ghimpilor ce alcătuiau coroana blasfemiatoare. Compartimentul viorilor intona în divisi, generând o sonoritate cu linii melodice precum o împletitură buruienoas-ofensatoare a unei cununi de spini. Cât de straniu a răsunat acel glissando de harpă care strecura în mintea ascultătorului imaginea tulburătoare a părăsirii trupului de către suflet!
Am ascultat o muzică încărcată de puternice tensiuni, interpretată cu mult profesionalism, o partitură ce necesită un deosebit efort de concentrare din parte interpreţilor şi a dirijorului. Compozitorul Dan Dediu-Sandu, prezent în sala de concert, a mulţumit artiştilor de pe scenă şi maestrului Horia Andreescu, primind aplauzele publicului de la Ateneului Român.
A urmat Amitié, poem pentru două viori şi orchestră, op. 26 de Eugène Ysaÿe, solişti Liviu Prunaru şi Valentina Svyatlovskaya. Lucrarea a fost compusă în anul 1926. Este un poem de mare inspiraţie poetică, în care fluctuaţiile de tempo şi insinuările tono-modale conferă muzicii o tentă impresionistă. Fluxul muzical se desfăşoară continuu, fără tradiţionalele secţionări în părţi de sine stătătoare, caracteristice unui concert. Sonorităţile orchestrale sunt destul de transparente - timbrul de celestă şi harpă - cu excepţia unor înflăcărări ce marchează zone culminante în fortissimo, în care instrumentele de suflat se disting lămurit.
Am ascultat cu sufletul la gură această muzică pe care cei doi violonişti Liviu Prunaru şi Valentina Svyatlovskaya au oferit-o publicului în concertul din 19 martie 2015. Pasiune, sensibilitate, rafinament, eleganţă, naturaleţe, totul înveşmântat în sonorităţi de o calitate supra-instrumentală. Vibraţia sonoră încărcată de o emoţie greu de descris în cuvinte, se răspândea pretutindeni, cuprinzând întreaga sală, transformând auditoriul într-un ascultător al unei poveşti de prietenie şi iubire, încântătoare, cu meandre ivite subit.
Arareori am ascultat doi violonişti care să cânte împreună cu atâta dăruire, uitând de orgolii şi supunându-se doar eleanului sonor şi sublimului muzicii pe care o cântă. Percepeam unele asemănări cu Poemul pentru vioară şi orchestră, op. 25 de Ernest Chausson. De fapt, biografia lui Chausson surprinde o întâlnire cu Eugène Ysaÿe. Cei doi compozitori, împreună cu soţiile lor şi-au petrecut o vacanţă la Sitges (coasta mediteraneană a Spaniei), în toamna anului 1896. Anumite similitudini de natură tehnică sunt, de altfel, remarcate de către violonistul Joseph Szigeti [4], în legătură cu anumite pasaje ce conţin înlănţuiri de duble coarde (pe care, se pare, că Ysaÿe i le-a sugerat lui Chausson).
Cât de frumos se îmbinau acele tremolo serré realizate de viorile soliste într-un splendid arhipianissimo, în registrul acut! Aceeaşi manieră a trăsăturii de arcuş, aceeaşi emisie calitativă şi o coordonare perfectă între cei doi artişti. Valuri de şaizecişipătrimi în legato erau executate într-adevăr sans hâte, tres calme (fără grabă, foarte potolit), conduse parcă de un singur gând şi cântate de un singur braţ. Ei treceau de la formule ritmice cuprinzând diviziuni binare la altele conţinând diviziuni excepţionale, cu o fluenţă fantastică, urmărind mereu doar spiritul şi expresia afectului de moment. Stările se schimbau perceptibil, de la melancolic la glumeţ, de la cumpătat la clocotitor, totul instrumentat cu o sonoritate măiastră. Înflăcărările îngemănate timbral erau dublate de armonii diafane.
Violonista Valentina Svyatlovskaya s-a născut la Sankt Petersburg. A studiat vioara cu profesorul Lev Ivaşenko la Conservatorul din oraşul ei natal. S-a perfecţionat cu Mihail Gantwarg, şi Alexander Stang, absolvind Conservatorul din Sankt Petersburg cu diploma de solist. Apoi, a urmat timp de şase ani cursurile Academiei de Muzică Yehudi Menuhin din Gstaad, Elveţia, sub îndrumarea lui Alberto Lysy şi Liviu Prunaru. Violonista a câştigat numeroase premii la concursuri naţionale şi internaţionale precum: Virtuosi of the Year, Young Talent Festival-Evgheni Mravinski, concursul R. Molinari, Gstaad, Concursul Valsesia Musicale, Italia, Premiul Rodlfo Lipizer, Premiul pentru cea mai bună interpretare a unei sonate de Enescu la Concursul Internaţional Geoge Enescu, Bucureşti, 2009, finalistă la Concursul Internaţional de la Genova şi la Concursul Internaţional de la Indianapolis, SUA, calificată în semifinala Concursului Reine-Élisabeth-de-Belgique, 2012. Violonista face parte din celebra orchestră Royal Concertgebouw din Amsterdam, din anul 2007. Valentina Svyatlovskaya a concertat în Rusia, SUA., Marea Britanie, Germania, Olanda şi Suedia.
Valentina Svyatlovskaya cântă pe o vioară a lutierului cremonez Andrea Guarneri, construită în 1676, instrument oferit de Tharice Foundation.
După aplauzele şi ovaţiile prelungi, precum şi chemările repetate la rampă, cei doi violonişti au oferit numerosului public din sala Ateneului Român, prima parte din Marele Duo, op. 57 (Grand Duo concertant) lucrare de mare virtuozitate, scrisă de compozitorul belgian, Charles-Auguste de Bériot. Virtuozitatea, omogenitatea timbrală şi deplinul acord asupra valorilor estetice agreate, reprezintă câteva repere interpretative ale acestui minunat cuplu de violonişti, Liviu Prunaru şi Valentina Svyatlovskaya.
Cariera lui Liviu Prunaru este una deosebit de prodigioasă. După ce a studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti cu profesoarele Cornelia Bronzetti şi Adriana Carpen s-a perfecţionat în Elveţia cu Alberto Lysy, iar mai pe urmă cu Yehudi Menuhin, Igor Oistrah, Ruggiero Ricci şi Pierre Amoyal. A studiat de asemenea, cu Dorothy DeLay, la Juilliard School din New-York şi cu Itzhak Perlman. A câştigat medalii de aur la concursurile internaţionale de vioară Dong-A, Republica Coreea, Rodolfo Lipizer, Italia, Roberto Molinari, Elveţia, medalii de argint la concursurile Regina Elisabeta, Bruxelles, Marele Premiu la Juilliard «Mendelssohn» Competition şi Marele Premiu la E. Nakamichi Wieniawski Violin Concerto Competition. De asemenea, a obţinut premiul I la Concursul Internaţional Jaroslav Kocián, Ceholslovacia. A avut numeroase apariţii cu orchestre de renume precum: Royal Philharmonic Orchestra, London Symphony Orchestra, Orchestre National de Belgique, Westdeutsche Symphonie, Orchestra Filarmonicii din Atena, Orchestra Simfonică din Bari, Orchestra Mayo din Buenos Aires, Orchestra de cameră din Indianapolis, Meridian Symphony, Mississippi Symphony, Juilliard Symphony, Puchon Philharmonic Orchestra din Coreea şi Orchestra Naţională Radio din Bucureşti. Liviu Prunaru a concertat în America de Nord, Elveţia, Argentina, Belgia, Germania, Italia, Franţa şi Olanda. El este invitat la festivaluri prestigioase precum: Yehudi Menuhin, George Enescu, Salzburg, Evian, Bruxelles, Buenos Aires şi Atena. Violonistul este în prezent concertmaistru al Orchestrei Royal Concertgebouw din Amsterdam, Director artistic al Academiei Menuhin din Gstaad - Elveţia, desfăşurând totodată, o importantă activitate pedagogică. Liviu Prunaru cântă pe o vioară Stradivarius.
După pauză, seara muzicală de la Ateneul Român a continuat cu Simfonia nr. 8 în sol major, op. 88 de Antonin Dvořák, supranumită Cehoslovaca. Publicul a putut audia o lucrare în care amprenta muzicii populare cehe este prezentă pe tot parcursul simfoniei. Compusă în anul 1889, Simfonia nr. 8 a avut premiera în 1890 la Praga. Ea conţine patru părţi - Allegro con brio, Adagio, Allegro grazioso- molto vivace şi Allegro ma non troppo - iar orchestraţia cuprinde: doi flauţi (unul piccolo), doi oboi (unul corn englez), două clarinete, două fagoturi, patru corni, două trompete, trei tromboane (două tenor şi unul bas), o tubă, percuţie, viori, viole, violoncele şi contrabaşi.
Dirijorul Horia Andreescu aflat la pupitrul Orchestrei Filarmonicii George Enescu din Bucureşti a prezentat o versiune foarte reuşită a Simfoniei nr. 8 de Antonin Dvořák, transmiţând prin intermediul sunetelor, sentimente pendulând între, exaltare, bucurie seninătate pastorală şi pace sufletească. În prima parte, Allegro con brio, se puteau distinge contrastul conferit de succesiunea momentelor epice şi ale celor încărcate de tragism. Frumos realizată mi s-a părut Dezvoltarea formei de sonată a primei mişcări, unde drumul parcurs către zona culminantă a fost gradat cu multă măiestrie, iar inventivitatea armonică şi timbrală a fost pusă în evidenţă prin dozări dinamice şi sonorităţi omogene ale partidelor ce alcătuiesc ansamblul orchestral. Intervenţia trompetelor în fortissimo a adus un spor de tensiune discursului ce progresa către apogeul său.
În partea a doua a Simfoniei nr. 8, Adagio, se întreţesea o naraţiune plină de romantism. Solo-ul de vioară se auzea emoţionant, timbrat catifelat şi lansat cu eleganţă. Apoi, răsăreau teme apropiate de un coral cu tentă religioasă. Totul suna compact. Şi din nou erupţii sonore dramatice ivite pentru scurt timp inundau spaţiul. În finalul părţii, a revenit acel încântător aspect dansant. După Scherzo-ul în care melodiile populare se detaşau cu limpezime, iar verva jocului cuprindea ansamblul orchestral în totalitatea lui, Finalul simfoniei a debutat cu semeţe semnale de trompetă. Violoncelele intonau o melodie uşor de reţinut, care ulterior a fost dezvoltată în două grupuri de variaţiuni, despărţite de un episod central. Dirijorul Horia Andreescu a imprimat interpreţilor acel spirit rapsodic - unic prin vitalitate şi optimism - tipic muzicii lui Antonin Dvořák. În Coda părţii a revenit aspectul de bacanală, ce dominase primul grup de variaţiuni.
Frumuseţea temelor boemiene şi diversitatea motivelor expuse în întreaga simfonie te fac să îndrăgeşti spontan această muzica pasională şi să doreşti să o reasculţi cât mai curând.
NOTE
[1] Program de sală al Filarmonicii George Enescu, Stagiunea 2014-2015, martie, pag. 5.
[2] Un alt efect folosit de unii compozitori din secolul al XX-lea este cel prin care zona aflată dincolo de căluşul viorii, spre cordar, este utilizată pentru a obţine o sonoritate stranie, imprecisă ca înălţime şi aproape fără ecou.
[3] Teodorescu-Ciocănea, Livia: Tratat de forme şi analize muzicale, Editura Grafoart, Bucureşti, 2014, pag. 326.
[4] Michael Steinberg: The Concerto. A Listener's Guide.
http://en.wikipedia.org/wiki/Po%C3%A8me_(Chausson)
Fotografia Coroana cu spini este preluată de pe site-ul http://www.trilulilu.ro