O franciză atât de puternică şi de îndrăgită a mers mai departe şi a ajuns la filmul cu numărul 7. Şi, chiar dacă s-a întâmplat ca Paul Walker să iasă tragic din scenă, se pare că sunt semne că poate să existe şi 8, 9...
În afară de dispariţia prematură a simpaticului actor, căruia îi este dedicat întreg acest film, FF7 are la cârmă alt regizor, James Wan venit dinspre horror-uri, cu simţul său al tensiunii şi suspansului, în locul lui Justin Lin, cel care a reuşit să schimbe faţa francizei (cu episodul 2 - Tokyo) şi să o ducă la un nivel nesperat de bun, de sus, cu 5 şi 6. Şi asta se simte. În ritm, în ton, în stil.
Desigur, FF7, ca film de băieţei ce e, are şi el piele din plin, parcă cea mai multă din toată seria. Funduri şi bicepşi care ţâşnesc din sau prin maieu / tricou, multe prim-planuri, guri sexy şi voci şoptite, joase, cool, senzuale. Asta nu e rău, desigur. Absolut deloc. E plusul de picant, ca şi relaţia intensă, reţinut erotică (ca bricheta de bord, fără săruturi, doar priviri de duri) Dom-Letty, adică Vin Diesel (în maieuţ negru ca un black Die Hard), mai încruntat şi mai mămos cu "familia" ca oricând (de altfel, în FF7 mai toată lumea e tată acum) şi Michelle Rodriguez în cea mai bună apariţie a sa în această serie (cu tot cu cat-fight).
Cum ne aşteptam din 6, care se încheia cu apariţia unui personaj / actor surpriză ce lăsa sala fără suflare şi râzând apoi cu neîncredere, 7-le este în principal numai despre acest negativ pus pe răzbunare. Jason Statham intră hotărât în rol şi serie, iar înfruntările lui auto sau luptele corp la corp cu chei franceze sunt reuşite toate, foarte atent coregrafiate.
6 aducea un plus de umanitate, de tandreţe, cum nu avea seria. 7-le plusează pe aceste momente sentimentale, aproape melodramatice, le multiplică. Aici toată lumea îşi ia rămas-bun.
Scenele au toate un crescendo al lor şi se încheie brusc, la pragul de sus, cu câteva secunde de climax, lăsându-ne acolo, încordaţi. O găselniţă bună pentru trepidantele urmăriri, pentru adrenalină.
Toată lumea vine la aceste filme pentru cascadoriile inedite şi din ce în ce mai periculoase, pentru neverosimilele şi fără logică salvări în (f.f.) extremis, pentru, de ce nu, umor (chiar şi în scenele cele mai dure) şi replicile-sentinţă pe care să le repeţi în grupul tău de prieteni. Ei bine, şi 7 are destule din toate acestea. Credeaţi că un seif târât pe mijlocul străzii e cel mai tare lucru văzut într-un film de acţiune? În 7 sunt sărituri cu maşinile din avion (da, exact), sau în hăul prăpastiei de pe munte, sau cu maşina spre cer şi elicopterul ţintă, sfidând orice gravitaţie. Iar scenele acestea cu sufletul la gură (muzica puternică - poate prea puternică - ajută din plin cu accentele ei dramatice) plac tuturor, indiferent de sex sau vârstă, acestea sunt un bonus.
În 7, regizorul nou alege să mizeze pe sunet. Bătăile lui, cu zgomot deloc înfundat, în Dolby, vântul care şuieră pe lângă maşinile tunate sau în picaj, foarte isteaţa alternare a zgomotului de urmărire pe şosea cu absenţa sau surdina din planurile aeriene - toate acestea te fac la propriu să vibrezi.
Poate că problemele încep când imaginea devine obositoare, în montaj sacadat de videoclip, iar filmările cu camera care şterge razant, rapid, chipuri şi lucruri, fundaluri şi îi e frică să stea pe loc şi să filmeze curat o scenă de mega-acţiune îţi fac ochii praf şi te scoate din joc. Se plusează atât de mult, se dă atât de mult, încât, pe măsură ce timpul trece - şi trece, căci FF7 are 138 de minute!!! - aştepţi doar finalul, pentru că luptele încep să semene a joc video cu arme şi explozii. Problema acum este că toţi, inclusiv regizorul, se iau foarte în serios, că personajele sunt duse în altă parte, spre alt gen cinematografic decât cel de acţiune. Intervine în poveste şi ai şi acută impresie că te uiţi la un film cu supereroi, cu multe aşezări în poză, fără frică de boală, accidente sau moarte, care doar îşi trosnesc puţin capul deplasat de lovituri sau îşi încordează braţul - hahaha, The Rock scoţându-şi ghipsul! - ca să reintre în luptă (cu tot umorul), cu distrugeri de oraş şi pericol pentru locuitori. Se trage acum cu ochiul spre seriile Bourne şi Bond şi Mission: Impossible, cu sărituri spre locuri geografice elegante, grafice, cu culoare locală exotică. Filmările din Abu Dhabi, de exemplu, cu cascadoria maşinii ce trece prin mai mulţi zgârie-nori întrece numărul lui Tom Cruise atârnat pe faţada blocului în Dubai. Aceasta de aici şi cea din avion probabil vor lua premii pentru cutezanţă, coregrafie şi cascadorii realizate în premieră.
Vedeta filmului este acum Kurt Russell, în rol de militar-agent în costum. Actorul de acţiune a mai îmbătrânit, dar ochii sunt vii, aceiaşi pe care îi ştim, îi îndrăgim. De altfel, ridurile actorilor acestora care au înaintat în ani şi serie, asumate, ne sunt toate dragi. Montajul de la final, care trece prin toată seria, cu accent pe scenele cu Paul tânăr, vesel şi frumos, foarte reuşit. Şi, desigur, nu numai nostalgic, ci şi emoţionant. Finalul salvează mult. Este omagiul pentru fratele lor Paul cel dus, iar lacrimile sunt pentru el. Dar, pentru că "There's No Business Like Show Business", "The Show Must Go On".