Numele, spectacolul de la Teatrul Foarte Mic al tânărului regizor Vlad Cristache, a primit în martie 2015 două nominalizări la Premiile UNITER 2015. Textul lui Jon Fosse (tradus de Carmen Vioreanu) este oferit publicului bucureştean printr-o grilă devenită deja clasică în majoritatea montărilor după piesele dramaturgului norvegian în spaţiul european. Povestea tinerei Beate (Ana Bianca Popescu) care se reîntoarce, alături de iubit (Cezar Grumăzescu), în casa părinţilor (Ana Ciontea şi Gheorghe Visu) şi a surorii ei (Aida Avieriţei) este redată de regizor în acord cu structura muzicală specifică scriiturii lui Fosse. De altfel, montarea se poate defini, în primul rând, prin manevrarea inteligentă a unui instrumentar minimalist gândit până la ultimul detaliu, de la interpretare şi decor până la valorificarea sonorităţilor, fie că vorbim despre fundalul propriu-zis muzical sau despre sunetul sacadat al ploii. În realitate, Numele este mult mai mult decât un decupaj vizual amplificat poetic, în ciuda austerităţii care domină punerea în scenă. Dimpotrivă, tocmai rezerva în faţa varietăţii expresiei face mai acută receptarea spectacolului, emoţia imediată fiind eradicată în favoarea unei asimilări organice a atmosferei spaţiale şi mentale în care se desfăşoară personajele.
Dar însuşi termenul de "personaj" îşi are inadecvarea sau, mai precis, limitarea sa în acest context, pentru că nu există o gradare psihologică a evoluţiei personajelor şi nici secvenţializare dramatică sau vibraţii adânc umane. (Voi folosi, totuşi, termenul de "personaj" din cauza absenţei unor alternative valide atât lingvistic, cât şi conceptual). Fiinţele imaginate de Fosse nu sunt decât marionete în lentă descompunere, prin care vorbesc mai mult vocile morţii decât limbajul articulat generator de semnificaţie, iar contactele lor nu ating niciodată un punct de maximă intensitate, nici în reproş, nici în iubire, nici măcar în distanţă. Perpetuă derivă într-un câmp de posibilităţi prematur avortate.
Cu toate acestea, există în Numele câteva personaje marcate distinctiv la nivelul corporalităţii şi tocmai paradoxul dintre aparenta dematerializare şi exacerbarea fizicalităţii creează tensiune în mecanismul dramatic. Beate, conturată de Ana Bianca Popescu în ipostaza unei tinere indecise şi lesne manipulabile, este cu atât mai sinistră cu cât fix ea, cea mai firavă, trebuie să poarte în trupul său o făptură în plus. Prezenţă amorfă şi incertă, Beate ameninţă, totuşi, universul cu burta sa umflată care anunţă o nouă viaţă. Mama ei, interpretată cu licăriri vrăjitoreşti de Ana Ciontea, suferă din cauza piciorului care o transformă într-o bolnavă nu tocmai neputincioasă, dar suficient de afectată încât să îşi transforme existenţa într-un reproş plin de ură mascată faţă de toţi ceilalţi. Atunci când îşi trage piciorul sprijinindu-se într-o cârjă, atunci când respiră greu sau când anunţă în mod repetat că se duce să se odihnească, mama lui Beate formulează, de fapt, acuzaţii împotriva lumii şi a familiei.
Corpul cel mai ameninţător este, însă, cel al copilului nenăscut, pe care viitorul tată şi-l imaginează într-un spaţiu utopic unde sunt strânşi laolaltă toţi bebeluşii ce urmează să vină pe lume, ei alegându-şi aici viitorii părinţi. Dialogul în care Beate şi iubitul ei discută despre acest misterios plan al fiinţării închipuit de el constituie una dintre cele mai poetice secvenţe ale întregului spectacol şi singura în care se întrevede ceva din identitatea băiatului ambiguu, impregnat de o tăcere maladivă. La anumite intervale, Beate despătureşte minuţios haine de bebeluş, mângâiate de ea printr-un gest care nu se ştie dacă aparţine negării sau tandreţii materne. Tânărul inhibat şi panicat simte miracolul pulsaţiei vieţii atunci când atinge pântecul Beatei, dar eseul său poetic despre sufletele copiilor rămâne până la capăt devansat de corpul greoi al mamei în devenire, care anunţă nu fără voluptate că "poate mi se rupe apa chiar acum".
Sumă a panicilor funeste ale tuturor personajelor, viitorul bebeluş al Beatei ucide înainte de a se naşte: a ucis deja împlinirea erotică a mamei, oricum indecisă între presupusul tată al copilului şi carismaticul Bjarne (Bogdan Nechifor), a ucis orice posibilitate de reconciliere între Beate şi familia ei şi este în plin proces de ucidere a viselor livreşti ale tatălui său. Fetus versus corp matur, carnalitate devastatoare versus descompunere cadaverică, ploaia care cade pe fereastra imensă în ritmuri muzicale versus apa lichidului amniotic: la răscrucea acestor contrarii se întâlnesc cei doi viitori părinţi prea mici pentru o concreteţe atât de mare.
Părinţii viitoarei mame sunt interpretaţi de Ana Ciontea şi Gheorghe Visu printr-un joc circular al ambivalenţei, activând când imaginea părinţilor mic-burghezi dezamăgiţi, când pe aceea a unor figuri stranii amplasate la graniţa dintre realitate şi coşmar. Niciunul nu este uman, monstruos, inofensiv sau nimicitor până la capăt; ei trec prin scena semiobscură doar atât cât să neutralizeze potenţialul oricărui climax. În ipostaza unui cap de familie care infuzează instantaneu în spectator oboseala sa obsesiv articulată, Gheorghe Visu construieşte un rol greu de uitat. Semnele sale de umanitate, cum ar fi momentul în care îi oferă bani Beatei, fără alte explicaţii şi justificări, sunt atât de mecanice încât par chiar mai greu de suportat decât răceala şi pasivitatea sa caracteristice. Ana Ciontea, nominalizată la Premiile UNITER 2015 pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, este, într-adevăr, colosală în această mică partitură. Stăpână pe mijloacele de expresie ale propriului corp, dar şi pe energia pe care o poate declanşa dintr-o singură privire înveninată, Ana Ciontea aduce cu sine incantaţii paralizante venite din altă lume, chiar dacă intervenţiile discursive ale personajului rămân în aceeaşi nesfârşită zonă gri.
În rolul surorii mai mici, Aida Avieriţei diferă semnificativ de colegii de distribuţie prin maniera interpretativă. Din fericire, actriţa nu uită că excesul de vitalitate al personajului său mereu în alertă, gălăgios şi aparent superficial, se construieşte numai prin raportare la structura celorlalte personaje, reuşind cu succes să îşi integreze partitura în ansamblul scenic fără a se pierde în mirajul propriei prezenţe dinamitate. Bogdan Nechifor joacă rolul seducătorului Bjarne aşa încât mediocritatea acestuia să rămână marca cea mai distinctivă a scurtei sale apariţii. Nici din cale afară de excentric, dar nici marcat de codul social care ar fi trebuit să îi impună o distanţă faţă de Beate, Bjarne, prietenul din copilărie al acesteia, este cel mai puţin fantomatic şi problematic personaj, ceea ce nu este deloc uşor de construit în atmosfera generală din Numele. Echilibrat şi cerebral, Bogdan Nechifor, se achită, însă, cu rigoare de această misiune.
În ceea ce îi priveşte pe interpreţii protagoniştilor, Ana Bianca Popescu şi Cezar Grumăzescu, trebuie spus că, sub îndrumarea regizorului Vlad Cristache, aceştia scot la iveală tot ce e mai complex şi mai strălucitor în limbajul lor actoricesc. În prima parte a spectacolului, mărturisesc, m-am întrebat dacă nu cumva recursul la patos al Anei Bianca Popescu este prea mult pentru o montare după Fosse. Urmărită, însă, în detaliul fiecărui cadru, Ana Bianca Popescu relevă un joc coerent cu sine de la început până la capăt, construind afectarea şi confuzia personajului, în esenţă slab şi diluat, în acord cu intenţiile piesei. (O piesă, de altfel, nu lipsită de accente misogine, căci fata, pe lângă faptul că e incapabilă de decizii şi complet dependentă de toţi ceilalţi, este într-o măsură mult mai mare manipulată în varii direcţii, spre deosebire de personajele masculine, mai consistente din acest punct de vedere). Nominalizată, de asemenea, la Premiile UNITER, la categoria "Debut", Ana Bianca Popescu ştie să manevreze cu fermitate dozajul dintre fragilitate şi voinţa răscolitoare de a trăi.
În postura viitorului tată deloc binevenit în casa străină, Cezar Grumăzescu este o revelaţie. În paralel cu textul, acesta construieşte un cu totul alt rol numai din priviri. Uşor de etichetat ca victimă, aşa cum s-ar putea înţelege strict prin prisma replicilor şi a felului în care se raportează la el celelalte personaje, personajul lui Cezar Grumăzescu este nuanţat fără cruţare prin jocul privirilor, în special în momentele de la început, când depăşeşte uşor linia platoului de joc pentru a se apropia vag de public. Fără a putea ghici până la capăt cât este inocenţă şi cât cruzime în reflexia ochilor tânărului deopotrivă frumos şi inabordabil, spectatorul rămâne, însă, din prezenţa băiatului, cu promisiunea unui viitor mare actor.
Semnând regia şi totodată scenografia spectacolului, Vlad Cristache creează prin Numele un punct de reper al stagiunii 2014-2015. Netributar unei singure direcţii estetice, regizorul ştie, în acest spectacol, cum să pună în valoarele atuurile actorilor aflaţi la debut şi, în egală măsură, ştie să profite de avantajul prezenţei unor actori consacraţi. Pe lângă faptul că se bucură de o regie profesionistă şi o distribuţie remarcabilă, Numele ar putea semnala, de ce nu, începutul unei direcţii şi mai consecvent îndreptate decât în prezent către dramaturgia scandinavă, purtătoare a unei sensibilităţi cu care publicul român ar merita să intre mai des în contact.
Spectacolul coprodus de Teatrul Foarte Mic şi Teatrul de Comedie s-a născut datorită proiectului UNATC Audiţia naţională din 2013, în urma căruia celor zece câştigători li s-a oferit şansa de a apărea pe scenă alături de nume consacrate ale teatrului românesc. Prezenţa pe aceeaşi scenă unor tineri actori precum Ana Bianca Popescu, Aida Avieriţei, Cezar Grumăzescu şi Bogdan Nechifor alături de Gheorghe Visu şi Ana Ciontea reprezintă evidenţa incontestabilă a necesităţii unor astfel de demersuri, care nu putem decât să sperăm că se vor repeta de fiecare dată cu rezultate faste pentru teatrul tânăr din România.
Numele de Jon Fosse
Coproducţie Teatrul Foarte Mic şi Teatrul de Comedie
Traducere: Carmen Vioreanu
Regie: Vlad Cristache
Cu: Gheorghe Visu, Ana Ciontea, Ana Bianca Popescu, Cezar Grumăzescu, Aida Avieriţei, Bogdan Nechifor
Asistent regie şi scenografie: Silvia Roman
Foto: Adi Bulboacă.