Ideea scenariului este interesantă. Într-un mod paradoxal, ea aminteşte de ideea sacrificiului biblic, în care fiinţa pură este condamnată să sufere pentru păcatele omenirii. Ceea ce este şi mai interesant la filmul lui John Michael McDonagh este faptul că întreaga peliculă este concepută sub forma unei metonimii. Privind filmul nu poţi să nu ai senzaţia că urmăreşti o parabolă cu accente ireale în care fiecare personaj reprezintă o metonimie. Întocmai precum o secundă devine un simbol al timpului, fiecare personaj din Calvary este un simbol al întregului din care face parte, fie că este vorba despre un întreg la nivel profesional (preoţimea, spre exemplu) sau la nivel social (parvenitul). Ca urmare a acestui mod inedit de a construi personajele, în afară de părintele James, niciunul dintre personaje nu are profunzime sau nu suferă vreo metamorfoză. Sunt personaje plate, al căror unic rol este de a simboliza un microunivers social pe fundalul tabloului în care părintele James, întocmai precum un Isus ancestral, parcurge ultimul său drum către propria răstignire.
Departe de a fi un handicap al filmului, acest fapt îl transformă într-o parabolă încărcată de simboluri şi semnificaţii. Există doctorul cinic (Dr. Frank, interpretat de Aidan Gillen), devenit ateu în urma meseriei, care priveşte moartea cu ironie şi viaţa cu şi mai mult cinism. Are un discurs sumbru, dar extrem de interesant, iar personajul său, deşi aparent nu are nimic în comun cu Littlefinger (Game of Thrones) poartă mărcile genialităţii ascuţite şi viziunii derizorii asupra vieţii a celebrului personaj interpretat de Gillen. Există scriitorul ratat, bătrânul idealist care, în aşteptarea morţii, încearcă, fără succes, să îşi pună amprenta asupra literaturii într-o încercare de a lăsa o moştenire intelectuală lumii pe care a cunoscut-o. De asemenea, există şi Jezebel a oraşului, femeia care şi-a ratat existenţa şi, ca atare, îşi foloseşte sexualitatea ca ultimă armă împotriva uitării (Veronica Brennan, interpretată de Orla O'Rourke). Parvenitul care suferă de plictiseală cronică şi de detaşare emoţională faţă de tot ceea ce înseamnă viaţa se află în persoana lui Michael Fitzgerald (Dylan Moran), iar bărbatul de culoare, visceral, violent şi revoltat împotriva unei discriminări rasiale închipuite poartă numele de Simon (Isaach de Bankole). În peisajul picturii lui John Michael McDonagh mai apar Fiona (Kelly Reilly) fiica preotului, naivă, veşnic suferindă în urma unei dezamăgiri amoroase şi care încearcă să se sinucidă, măcelarul vesel, soţul Veronicăi (Chris O'Dowd), inspectorul de poliţie corupt, dar jovial (Gary Lydon), escorta masculină gay (Owen Sharpe), psihopatul canibal (Domhnall Gleeson), precum şi preotul naiv şi fără har (David Wilmot).
Oricare dintre aceste personaje ar putea fi enoriaşul iniţial din confesional. Departe, însă, de a fi un film poliţist, Calvary nu se concentrează asupra misterului aruncat în debutul filmului. Este, pur şi simplu, o frescă. O frescă a ultimului drum parcurs de părintele James către propria răstignire. Modul său de a interacţiona cu toţi aceşti oameni, felul în care percepe viaţa, precum şi calvarul pe care îl îndură constant în încercarea sa de a vindeca acest microunivers bolnav şi suferind sunt redate minuţios, într-un mod clinic. Dacă vă aşteptaţi, însă, la un film greoi, dramatic şi încărcat cu dialoguri existenţiale, veţi rămâne surprinşi. Cu excepţia finalului, filmul lui John Michael McDonagh seamănă cu o comedie neagră. Este încărcat de situaţii amuzante şi ironice, dialogurile sunt cinice, dar hilare, iar întreaga atmosferă este una derizorie, amară, dar presărată cu un simţ al umorului extrem de fin.
Până în finalul filmului, cu excepţia unor scene, Calvary pare a fi o comedie neagră. Ultimele câteva minute ale filmului, însă, par rupte dintr-o cu totul altă peliculă - una sumbră şi profund tragică. Or, aceasta ruptură este cea care face filmul lui John Michael McDonagh să fie unul dintre cele mai dramatice filme pe care le-am văzut în ultima vreme. Când situaţiile grele şi triste sunt povestite cu umor şi ironie, acest lucru sporeşte drama, de fapt. Este aceeaşi imagine cu cea a unui clovn care plânge, având, încă, machiajul vesel şi colţurile gurii pictate cu roşu.
Calvary este, de fapt, o parabolă biblică. O parabolă care descrie Săptămâna Patimilor unui om obişnuit, unui om bun, dar cu slăbiciunile, orgoliile şi temerile sale. Este un om obligat să rescrie istoria unui sacrificiu biblic, acest sacrificiu nemaiavând, însă, valoarea dată de legendă din Biblie. Este un sacrificiu care, în definitiv, nu înseamnă nimic şi nu mântuieşte pe nimeni. Este, pur şi simplu, crucea pe care părintele James o poartă pe umerii săi într-o logică implacabilă a haosului. Poate că ceea ce vrea John Michael McDonagh să sugereze este faptul că fiecare individ uman ajunge, la un moment dat, să traverseze o Săptămână a Patimilor şi să rescrie o istorie străveche. Care este motivul? Logica? Nu există una. Motivul este aparent, logica este dată de conjunctura de timp şi spaţiu. În fapt, societatea filmului lui McDonagh este ceea care este şi urmează un curs al unei reacţii chimice. Rezultatul unui experiment chimic în care amesteci mai multe substanţe diferă în funcţie de ingredientele sale. În societatea din Calvary sunt amestecate mai multe tipologii, iar ceea ce i se întâmplă părintelui James reprezintă rezultatul experimentului. Putea fi oricine, oricând. De fapt, ceea ce încearcă McDonagh să transmită spectatorilor este faptul că oricare dintre noi putem ajunge, în condiţii prielnice, să fim rezultatul unui experiment social. Că lumea este construită astfel încât nefericirile, dramele şi suferinţele indivizilor nu înseamnă nici plata unor păcate din trecut sau strămoşeşti, nici o cale de iluminare ci, pur şi simplu, un rezultat fix în anumite condiţii date - o logică a implacabilului.
Calvary este un film straniu, frumos şi urât în acelaşi timp, static şi dinamic, dar, dincolo de toate acestea, o parabolă a vieţii. Este o frescă socială, una seducătoare şi respingătoare, întocmai precum este viaţa însăşi. Scopul existenţei? Al oamenilor? Acela de a fi iubiţi, poate. Dar, citând unul dintre personajele din Calvary, "cu toţi vrem să fim iubiţi. Când eşuăm în asta, vrem să fim admiraţi. Eşuând şi aici, vrem să fim temuţi. Iar când eşuăm şi în această ultimă încercare, vrem să fim urâţi şi dispreţuiţi." Aceste dorinţe succesive sunt cele care ne conduc acţiunile în labirintul lumii noastre, fiind, totodată, şi declanşatoarele întâmplărilor prin care trec oamenii din jurul nostru. Aceasta este logica implacabilului. Ce rol are divinul în această frescă? După cum îi spune psihopatul canibal care ucisese trei femei părintelui James, "Dumnezeu m-a făcut. Aşadar El mă înţelege".