Cei care au făcut istoria nu au fost nici asistenţii cardinalilor şi nici curtezanele, ci aceia care au fost în stare să spună "nu".
Pasolini, filmul lui Abel Ferrara care a fost proiectat în cadrul Festivalului Filmului European, 2015, după ce a făcut parte şi din programul Festivalului Internaţional de Film Bucureşti, BIFF, 2015, este un film halucinant. Este un film cu puterea unui cutremur de magnitudine uriaşă, realizat într-o manieră în care fragilitatea, idealismul şi umanitatea personajului taie spectatorul până la os, scoţându-l din zona de confort şi aducându-l într-un univers al întrebărilor fără răspuns. Nu cred că este întâmplător faptul că acest film are o notă destul de mică pe site-ul imbd. Dar nu vă lăsaţi păcăliţi de acest fapt. Pasolini este o capodoperă cinematografică, probabil cea mai profundă din ultimii ani, iar nota pe care a obţinut-o pe celebrul site hollywoodian reflectă un adevăr incomod, elitist dacă vreţi, dar extrem de real: profunzimea incomodă nu este nici înţeleasă, nici apreciată.
Într-un mod ironic şi profetic, despre acest lucru vorbeşte filmul lui Abel Ferrara. Despre un om care, prin profunzimea sa şi prin imposibilitatea de a se adapta unui sistem social maladiv devine un proscris, un om care trebuie redus la tăcere pentru ca spectacolul grotesc şi pestilenţial al unei societăţi întoarse împotriva propriilor valori să poată continua. Acum există doar dorinţa de a omorî şi această dorinţă ne leagă împreună ca pe nişte siniştri fraţi ai sinistrului eşec al unui întreg sistem social care produce gladiatori ce au fost învăţaţi doar să aibă, să posede şi să distrugă - sunt vorbele lui Pier Paolo Pasolini într-unul dintre interviurile sale.
Filmul lui Abel Ferrara nu se concentrează nici pe operă, nici pe viaţa artistului, ci pe ultimele ore din viaţa lui Pasolini, înainte ca acesta să fie ucis violent pe o plajă din apropierea Romei. De la început atmosfera filmului este una voit sumbră, care prevesteşte finalul. Cu toate acestea, urmărind ultimele 48 de ore din viaţa lui Pasolini, Abel Ferrara reuşeşte să îşi aducă spectatorul în universul artistului şi să deschidă o uşă către filosofia beligerantă, dar extrem de seducătoare a lui Pier Paolo Pasolini. Filmul împleteşte imagini din viaţa artistului cu imagini suprarealiste din operele sale. Încă de la început, este foarte clar că Abel Ferrara a dorit să îşi şocheze spectatorul; să îl zguduie prin imaginile puternice şi să îi arate cealaltă faţă a lunii; chipul găunos, plin de excese, violenţă şi hedonism al unei societăţi care se afla dincolo de orice salvare.
Dar cine este, în definitiv, Pier Paolo Pasolini? Un intelectual elitist? Un cruciat împotriva unui sistem social care a eşuat lamentabil? Un artist care trăieşte pentru a şoca? În realitate, Pasolini este toate aceste lucruri dar, mai mult decât orice, este un idealist. Un om cu o profundă nevoie spirituală pentru care lumea în care trăieşte a încetat demult să mai corespundă exigenţelor spiritului său idealist. Lupta sa împotriva instituţiilor statului, damnarea sistemului educaţional precum şi ironizarea bisericii nu pictează imaginea unui ateu şi a unui revoluţionar. Din contră, toată această revoltă pură, viscerală, a lui Pier Paolo Pasolini trădează o tristeţe existenţială; tristeţea de a exista şi de a fi lucid într-o lume în care umanitatea a fost sedată de filosofia posesiei.
Prin interpretarea sa, Willem Dafoe, transgresează convenţia actor-personaj şi devine Pasolini. Lăsând la o parte asemănarea izbitoare a actorului cu controversatul scriitor şi regizor italian, jocul lui Willem Dafoe este atât de profund încât ai senzaţia că îl priveşti pe Pier Paolo Pasolini interpretând propriul rol. Candoarea înveşmântată în viciu, fragilitatea mascată de revoltă precum şi damnarea societăţii care ascunde intenţia de a o salva fac din interpretarea lui Dafoe un joc cutremurător care îţi rămâne în minte şi te face să porţi discuţii în miez de noapte despre sensul religiei, al educaţiei şi al justiţiei.
În afară de interpretarea fără cusur a actorului principal, filmul lui Abel Ferrara iese în evidenţă şi prin imaginile extrem de puternice, şocante şi parcă îmbrăcate într-un soi de catifea neagră pe care nu o poţi atinge. Povestea bătrânului care vede cometa ce prevesteşte naşterea Mântuitorului şi fuge în lume în urmărirea ei este redată, la nivel de imagine, într-o modalitate inedită. Îl privim pe bătrân holbându-se la cometa ce traversează perdeaua băii şi iese prin zid. Îl privim ajuns în oraşul Sodoma şi asistând la orgiile ritualice cu un zâmbet ce trădează o completă şi ignorantă beatitudine. Îl vedem apoi murind şi mergând către Rai, însoţit de un înger. Drumul către Rai este reprezentat de un tunel întunecat, în trepte, al cărui capăt nu se întrevede nicicând. Într-un final, îl vedem aşezându-se pe trepte, împreună cu îngerul consternat care ştie că Raiul trebuia să fie acolo şi întrebându-se ce urmează. Pe lângă imaginile spectaculoase, suprarealiste, povestea are un sens alegoric şi este extrem de importantă pentru filosofia întregului film. De ce?
În primul rând pentru că această poveste reprezintă moştenirea lui Pasolini, scenariul Sfântul Paul scris de acesta, dar care nu a fost pus niciodată în scenă. Ecranizând o parte a acestui scenariu, Abel Ferrara a adus un omagiu artistului şi, totodată, mijlocul perfect prin care publicul să îl poată înţelege pe cel care a fost Pier Paolo Pasolini.
În al doilea rând, povestea pare a fi chiar povestea vieţii artistului. Ca toate cometele pe care le-am urmărit toată viaţa, până şi aceasta s-a dovedit a fi o tâmpenie, spune bătrânul în timp ce stă pe scările infinite către Rai, aşteptând o salvare sau o absolvire ce pare a fi demult pierdută. Nu există un sfârşit, îi răspunde îngerul bătrânului. Hai să aşteptăm. Ceva trebuie să se întâmple. Aceste fraze sintetizează, în câteva cuvinte, cel mai profund lucru în legătură cu personalitatea lui Pasolini: căutarea veşnică.
Pier Paolo Pasolini a fost un om care toată viaţa sa a căutat. A căutat comete, frumuseţe, speranţă. În ciuda viziunii dure, îndreptate împotriva societăţii, el nu a încetat niciodată să caute, să aştepte şi să spere. Fiecare critică a sa, fiecare demolare a măştilor instituţionale ale sistemului social au însemnat, de fapt, o încercare de a schimba. A scris poezie, proză, eseuri şi piese de teatru. A regizat filme controversate şi documentare dure. A dat interviuri şocante şi şi-a trăit viaţa mereu la limita legii. A fost un om care a încercat, prin toate mijloacele artistice (şi nu numai) pe care le-am avut la dispoziţie să schimbe cursul unei societăţi aflate în faţa propriei apocalipse. Iar dincolo de viciu, exces, spirit beligerant şi pornografie, acest lucru trădează o imensă naivitate ce poate există doar într-un idealist pur.
Filmul lui Abel Ferrara este unul aproape ermetic. Nu este uşor de înţeles şi, după ce îi descifrezi metaforele, este şi mai greu de acceptat. Dar este un omagiu şi o capodoperă, dezvăluind personalitatea, precum şi opera unui om condamnat de propria construcţie sufletească: o combinaţie letală - dintre o luciditate tăioasă şi un idealism dus la extrem.