Un nou Hamlet al lui László Bocsárdi

În Festivalul Reflex, 2015 am văzut, abia acum, Hamlet-ul din 2013 al lui László Bocsárdi, tot o coproducţie cu Teatrul Cetăţii din Gyula, de data asta, a Teatrului "Tamási Áron" din Sfîntu-Gheorghe. E a doua montare a lui Bocsárdi cu Hamlet pe care o văd, cu acelaşi scenograf (József Bartha, voi reveni) şi aceeaşi autoare (Judit Dobre-Kóthai) a costumelor, aici neutre, fără indicaţie de timp, bărbaţii în nuanţe cenuşii, femeile în roşu. E o montare complet nouă, o altă lectură faţă de cea din spectacolul din 2009, de la Metropolis: alte mize, alte accente, alt decupaj al textului. Alţi actori. Personajul lui László Mátrai (care, în montarea de la Metropolis, jucase Laertes) nu are nimic din fragilitatea şi indecizia lui Marius Stănescu. Avem aici un Hamlet indecis numai asupra momentului, nu asupra acţiunii.

Din scena de început, în care spectrul tatălui (Levente Nemes, precis şi liniar, ca de obicei) îl scoate pe Hamlet din găoacea în care se retrăsese - Hamlet e într-o cadă în acest moment, se îmbăiază: metaforă a siguranţei pe care ţi-o dă spaţiul intim şi justificare a oglinzii din scenă - şi pînă la sfîrşit, în momentul duelului, Hamlet e hotărît şi vindicativ, reţinut, singura răbufnire pasională avînd-o în confruntarea cu Laertes de lîngă mormîntul Ofeliei. E o opţiune discutabilă, care şterge multe nuanţe, dar care mizează pe şi exploatează bine forţa lui Mátrai şi transmite ideea că, odată asumat, adevărul poate şi trebuie să fie spus pînă la capăt, timpul poate fi adus înapoi la matcă, indiferent de consecinţe. Aşa cum e gîndit spectacolul, personajele nu încheagă relaţii, fiecare e, mai degrabă, singur, îşi alimentează tensiunea numai din propria energie, chiar şi atunci cînd schimbă replici. Reuşita indiscutabilă e a lui Tibor Pálffy, un actor pe care şi dacă-l laşi minute în şir singur în scenă, fără să facă şi să spună nimic, ţine publicul. Acum face un Claudius raţional, cinic (magistrale răceala şi economia de mijloace cu care îşi spune monologul, spre deosebire de Mátrai, care cred că trece uşor exterior peste "A fi sau a nu fi"), plictisit de pasiunea Gertrudei, căreia îi răspunde cam în silă, cameleonic în relaţia cu Laertes, dispreţuitor cu Polonius - un ins detestabil în toate (îmi aduc aminte că, la Bucureşti, Sorin Leoveanu devenea uman în scena monologului, suferinţa nu era mimată).

Destul de şters e construită Gertrude (Annamária D. Albu), dar nu din vina actriţei, aşa e gîndit personajul: nervoasă, chinuită de o problemă fizică, tensionată (fumează mult), dar nu vulgară, fără stridenţe; cîteva ieşiri lascive cu Claudius, la început, pe fundalul discuţiei dintre Hamlet şi spectru, dar în scena explicaţiei cu Hamlet cedează complet iniţiativa, rămînînd doar un pretext pentru afirmarea voinţei lui. Nici Ofelia nu iese-n evidenţă, deşi lui Ágnes Benedek nu i se pot reproşa multe: îşi joacă corect nebunia, trece uşor de la şăgălnicie la un ton acuzator, e credibilă. Foarte interesant personaj desenează László Szakács, în Polonius. Nimic din cabotinismul afişat de Alexandru Repan: aici, Polonius e un mărginit serios şi sincer îngrijorat de soarta familiei lui, un amărît sub vremi, care ştie cui şi cînd să se supună (din text a fost eliminată partea în care Polonius dă lecţii de actorie). Din Horatio (Bence Kónya-Űtó) n-a rămas mare lucru în varianta aceasta, iar Laertes (József Kolcsar) e corect în limitele textului lăsat, nu foarte ofertant. Cred că problema mare a acestei montări e scena actorilor. Sînt numai doi, metamorfoze ale lui Rosencrantz (Alfréd Nagy) şi Guildenstern (Attila Diószegi). Au un moment foarte amuzant în care îi imită pe Stan şi Bran - amuzant, dar care, cred, contrapunctează prea mult tensiunea acumulată şi merge spre derizoriu, făcînd să se piardă monologul care urmează. Or, scena aceasta avea greutate în orice montare pe care am văzut-o. La fel, nu cred că spargerea scenei groparilor (Zsuzsa Gajzágó şi Gábor Erdei, buni în ceea ce fac, dar "handicapaţi" de viziunea regizorală) în două, o primă secvenţă fiind chiar în debutul spectacolului, e o opţiune viabilă, cum nici renunţarea la scena "sărmanul Yorick". În schimb, pantomima cu măşti care înlocuieşte piesa jucată de actori (şi de Hamlet) în faţa cuplului regal e un moment foarte puternic şi frumos vizual. M-am bucurat că, spre deosebire de montarea de la Metropolis, unde l-a omorît şi pe Horatio, acum Bocsárdi l-a lăsat în viaţă, conform textului original, dar mi-a părut rău că i-a tăiat vestitul "Good night, sweet prince".

De altfel, nici Hamlet nu mai rosteşte versurile de final, nici măcar celebrul "Restul e tăcere". Înţeleg că Bocsárdi a căutat un fir roşu, a vrut să acumuleze tensiune şi să elimine tot ceea ce i-a părut o paranteză inutilă, dar mi-ar fi plăcut să regăsesc, (re)interpretate de el, tocmai momentele arhicunoscute. Aş reveni o clipă la scenografie şi la spaţiul de joc imaginate de Bartha. Cada cu duş, în care se îmbăiază Hamlet la început, îşi are corespondent în perdelele de plastic alb-cenuşiu care segmentează scena pe lăţime. Pe lîngă rolul de a separa spaţii de joc, ele sînt folosite, prin tragere dintr-o parte în alta şi prin zgomotul produs, pentru a marca momente de timp (iau locul dulapului rotitor din montarea de la Bucureşti). Perdelele servesc şi în scena morţii lui Polonius, care nu mai e înjunghiat, ci sufocat în ele. La rîndul lor, perdelele au un corespondent în mantia lungă, din plastic transparent, cu care se drapează şi aproape se sufocă Ofelia în scena nebuniei, cînd străbate culoarele din sală. În plus, alături de ţevăraia şi radiatorul din metal de pe peretele din fundalul scenei, perdelele te duc cu gîndul la o morgă de spital, impresie sporită de mormîntul Ofeliei - un paralelipiped îmbrăcat în plăcuţe pătrate de faianţă albă, murdare. Atunci, faptul că spectacolul e deschis de gropari poate fi un indiciu că vom urmări un drum expiator către moarte, iar cada aceea, în care Hamlet şi moare, în scena finală, cu duşul ei din care curge apă cristalină, poate fi văzută şi ca o metaforă a purificării, a curăţirii.

Ca şi alte spectacole ale lui Bocsárdi, şi acesta are coerenţă interioară, la nivel stilistic şi ideatic. Poţi fi sau nu de acord cu ideea regizorului, dar nu poţi să nu o vezi, limpede expusă. Poţi fi sau nu de acord cu opţiunile şi rezolvările găsite, dar nu poţi nega că ele pornesc de la text. Un spectacol puternic şi important atît pentru regizor, cît şi pentru actori.