Celebrul pianist Andrei Gavrilov a concertat la 1 mai 2015 la Ateneul Român din Bucureşti. Orchestra Simfonică şi Corul Filarmonicii George Enescu au fost dirijate de maestrul Horia Andreescu. Programul serii muzicale a cuprins Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor, op. 18 de Serghei Rahmaninov şi Messa di Gloria de Giacomo Puccini, solişti tenorul Cristian Mogoşan şi bas-baritonul Iustin Zetea. Corul a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner. Acest concert a făcut parte din Serile Lipatti 2015, la Ateneul Român, program finanţat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Lichtenstein şi Guvernul României [1].
Andrei Gavrilov s-a născut la Moscova, la 21 septembrie 1955, dintr-o familie de artişti (tatăl său, Vladimir a fost un excelent pictor).
Andrei a început studiul pianului înainte de a împlini vârsta de 3 ani, cu mama sa, Assanietta Egeserian, o pianistă care studiase, la rândul ei, cu renumitul profesor Henrich Neuhaus (maestrul lui Sviatoslav Richter şi a lui Emil Gilels). Andrei Gavrilov a urmat, începând cu 1961, cursurile Şcolii de Muzică din Moscova, studiind pianul cu Lev Naumov. În anul 1973 obţine diploma Institutului Central de Muzică din Moscova, după ce urmase pianul cu Tatiana Kestner (discipolă a lui Alexander Goldenweiser). La 18 ani a câştigat Premiul I la Concursul Internaţional de pian Ceaikovski. În 1974, a avut prilejul de a cânta la Festivalul de la Salzburg, înlocuindu-l pe Sviatoslav Richter. În 1976 a concertat la Royal Festival Hall, Londra alături de Bournemouth Symphony Orchestra, dirijată de Paavo Berglund. În 1978 a început un turneu grandios cu Berliner Philharmoniker în Europa, susţinând peste 30 de concerte, iar din 1980 a cântat în principalele centre muzicale ale lumii, interpretând un număr de 90 de concerte pe an. Şi-a continuat studiile în paralel la Conservatorul din Moscova. A înregistrat pentru Casa de discuri EMI, câştigând Gramophone Award, în 1979, Deutscher Schallplattenpreis, în 1981, Grand Prix International du Disque de L'Académie Charles Crois (1982 şi 1986) şi Record Critics Award, în 1985.
După o absenţă dramatică de cinci ani din viaţa publică, din raţiuni politice (declaraţii demascatore la adresa sistemului sovietic), Andrei Gavrilov revine pe scena londoneză concertând la Barbican şi Royall Festival Hall. Va fi desemnat drept artist de importanţă majoră de către New York Times (1985). Câştigă în 1989 Premio Internazionale Academia Musicale Chigiana şi este proclamat drept cel mai mare pianist al lumii. În 1998, a fost inclus de Philips Music Group în seria de CD-uri Great Pianists of the Twentieth Century. Înregistrările lui Andrei Gavrilov au devenit adevărate interpretări de referinţă în lumea întreagă. A concertat alături de orchestrele simfonice din New-York, Los Angeles, Detroit, Cleveland, Chicago, Philadelphia, Montreal, Toronto, Londra, Viena, Paris, Berlin, München, Amsterdam, Tokyo, Moscova, Sankt-Petersburg, în compania unor mari dirijori precum: Claudio Abbado, Bernard Johan Herman Haitink, Riccardo Muti, Seiji Ozawa, Evgheni Svetlanov, Klaus Tennstedt, Sir Simon Rattle şi Sir Neville Mariner. Din anul 2001 Andrei Gavrilov trăieşte în Elveţia. Despre muzică, Gavrilov spune că "este cel mai strălucit cifru, fiind cel mai bun cod inventat vreodată pentru a păstra emoţiile unei persoane, precum şi pentru a conserva starea sa psihologică şi filozofică. Este menirea interpretului de a descifra mesajul ascuns în sunetele muzicale, pentru a da oricui posibilitatea de a asculta sentimentele imortalizate de compozitor" [2].
În concertul de la Bucureşti, Andrei Gavrilov a entuziasmat publicul, cântând cel de-al doilea Concert pentru pian şi orchestră de Serghei Rahmaninov. Forţa sa de a transmite trăirile tumultoase prin intermediul unei agogici deosebit de flexibile - aproape în fiecare măsură duratele timpilor erau subiectivizate - uimeşte auditoriul. Totul trecea dincolo de convenţii. Pianistul creează un timp artistic absolut nou. Inefabilul este la el acasă. Fiecare frază muzicală are viaţă, te atinge - uneori precum o aripă blândă, alteori sfâşietor, ca un vultur hulpav - făcându-te să te simţi când imponderabil, când rănit de moarte. Andrei Gavrilov tună pur şi simplu, 'rupe pianul în două' în pasajele de virtuozitate, degajând energii fantastice, pornite din trăiri greu de imaginat.
Acest extrem de popular concert de pian de Rahmaninov a fost dedicat lui Nikolai Dahl, un medic, care a contribuit, în vremea sa, la restabilirea psihică a lui Rahmaninov.
Premiera concertului a avut loc cu însuşi compozitorul la pian - iniţial în 1900 (părţile a II-a şi a III-a), apoi în 1901, integral - dirijat de Alexander Siloti. Curioasă este coincidenţa peste timp, dintre starea de depresie a lui Rahmaninov - dinaintea compunerii acestui concert - şi suferinţa cauzată de o gravă criză psihică a pianistului Andrei Gavrilov, petrecută în 1993. În mijlocul unui concert la Viena pianistul a trebuit să părăsească scena, anulându-şi toate concertele şi înregistrările. Timp de câţiva ani a colindat lumea, a studiat filozofie şi religie pentru a înţelege mai bine sensurile ascunse în lucrările compozitorilor. Totodată, artistul şi-a schimbat radical tehnica pianistică.
Concertul nr. 2 de Rahmaninov respectă construcţia tradiţională în trei părţi (Moderato, Adagio sostenuto şi Allegro scherzando). Este unul dintre cele mai dificile opusuri romantice concertante create pentru pian, necesitând, printre altele, o mână uriaşă, care să cuprindă intervalul de decimă. O posibilă accepţiune a sensului acestui concert ar fi însăşi descrierea genezei lui, ca depăşire a crizei prin care a trecut la un moment dat compozitorul (după şocul primirii de către public al primei sale simfonii). Astfel, în primele măsuri ale concertului el, compozitorul, pare că iese dintr-o toropeală. O dată deşteptat din această stare, el rememorează etapele care l-au condus spre criza lui. Apoi, într-o gigantică anamneză îşi revede trecutul, cu momentele dureroase ale existenţei. Într-adevăr, atmosfera încărcată, precum o tortură, caracterizează întreaga primă parte a concertului. Apoi, în partea a doua, Adagio sostenuto, el pare că reuşeşte să-şi domine vechile amintiri şi să se readapteze la viaţă şi lume. Starea sa rămâne fragilă, însă plină de speranţă. Este ca un om ce, în fine, zăreşte zorile, după o noapte populată de coşmaruri. Şi apoi, în Allegro scherzando, sugestia este entuziasmul în faţa frumuseţii vieţii prezente. Bucurie deplină apare la regăsirea sinelui, prin intermediul muzicii. Privind prin prisma aceasta, interpretarea lui Andrei Gavrilov a fost una veridică. Ascultam şi nu auzeam decât inima lui, emanând armonii sonore. Nu mai erau acolo simple acorduri în fortisssimo, ci răbufniri, dincolo de sonorităţi amabile, bine rotunjite ori preţios înveşmântate în armonice. Eram în contact direct cu afectele sale de moment, absolut contaminante.
Am admirat imensa capacitate de adaptare a dirijorului Horia Andreescu la toate subtilităţile, extravaganţele şi inspiraţiile circumstanţiale ale solistului. A acompania o asemenea personalitate artistică devine un 'sport extrem' chiar pentru un dirijor experimentat.
Încă de la primele înlănţuiri de acorduri ale concertului, solistul atrăgea asupra sa toată atenţia auditoriului, deşi tema principală evolua la compartimentul viorilor. Asta înseamnă să ai carismă! Să acompaniezi splendid, cu atât de mult interes pentru linia melodică, încât să câştigi un 'Oscar' pentru rol secundar.
Muzica acestui concert a fost utilizată în multe pelicule. De pildă, în filmul Partir, revenir / A pleca, a reveni al regizorului Claude Lelouch, 1985, cu Annie Girardot, Jean-Louis Tritignant, Michel Piccoli. Pe parcursul întregului film se aude muzica din Concertul nr. 2 de Rahmaninov. Iar acest lucru apare firesc, datorită faptul că în tânărul pianist Erick Berchoot, scriitoarea Salomé Lemer, îl vede pe fratele ei, de asemenea pianist, dispărut într-un lagăr de concentrare, în 1943, împreună cu mama şi tatăl ei.
După aplauzele îndelungate şi ovaţiile declanşate de interpretarea Concertului nr. 2, de Rahmaninov, la cererea publicului, pianistul Andrei Gavrilov a cântat Nocturna nr. 20 în do# minor, op. postum, de Frédéric Chopin şi Suggestion diabolique de Serghei Prokofiev, demonstrând din nou virtuozitate şi o putere de comunicare magnetizante.
În a doua parte a serii muzicale de la Ateneul Român, publicul a putut asculta Messa di Gloria de Giacomo Puccini. Titlul ei original a fost Messa a quattro voci. A fost compusă pentru orchestră, cor de patru voci, solişti tenor, bariton şi bas, fiind o messă completă, deoarece conţine, alături de Kyrie şi Gloria şi părţile Credo, Sanctus-Benedictus şi Agnus Dei. Premiera lucrării a avut loc la Luca (Toscana), în data de 12 iulie 1880. Partea Credo fusese deja scrisă şi cântată ca piesă de sine stătătoare, încă din 1878. Până în 1952 nu s-a mai cântat. Apoi, Missa a fost interpretată la Chicago şi Neapole.
Corul şi Orchestra Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijate de Horia Andreescu, a redat ampla lucrare vocal-simfonică pucciniană unitar, înălţător şi solemn. După Kyrie eleison, cu rol de uvertură, a urmat Gloria, cu secţiunile ei Gloria in excelsis Deo, Et in terra pax, Laudamus te, benedicimus te, Gracias agimus tibi, Gloria in excelsis Deo, Domine Deus, Qui tollis peccata mundi, Quoniam tu solus sanctus şi Cum Sancto Spiritu. Întreaga muzică a acestei părţi, alcătuită după regulile severe ale contrapunctului, exprima proslăvire. A urmat Credo cu secţiunile Credo in unum Deo, Et incarnatus, Crucifixus, Et resurrectis, Et in spiritum Sanctus, Et unam sanctam catholicam şi Et vitam venturi saeculli.
Magnifica tratare polifonică era relevată cu multă măiestrie de dozajele logice ale intensităţilor fiecărui grup vocal al corului. Acompaniamentul orchestral precis sincronizat, devenea suport al cantus firmus-ului, amintind uneori de armonizări în stilul operei pucciniene.
În partea Sanctus Benedictus, scrisă pe textul Evangheliei după Matei "benedictus qui venturus est in nomine Domini osanna in altissimis" (binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!), vocea tenorului solist Cristian Mogoşan a sunat cald timbrată, plină de nobleţe, iar fraza muzicală era sobru conturată şi, totodată, condusă cu un simţ estetic deosebit.
În Agnus Dei, prevala caracterul silabic al muzicii. Soliştii Cristian Mogoşan şi bas-baritonul Iustin Zetea, intonau pe rând, iar apoi în duet, alternând cu corul, pe un acompaniament foarte consonant şi într-un tempo calm, Agnus Dei qui tollis pecata mundi: miserere nobis. Agnus Dei qui tollis pecata mundi: dona nobis pacem (Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii: ai milă de noi. Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, acordă-ne pace).
Am ascultat un concert de înaltă ţinută artistică, cuprinzând două capodopere ale muzicii romantice, interpretate cu un profesionalism elevat şi transmiţând fervent emoţia şi bucuria vieţii.
NOTE
[1] "Numele lui Dinu Lipatti se leagă de nordul Europei, prin cele două înregistrări ale concertului de Edvard Grieg. Festivalul Serile Lipatti din 2015 reprezintă un dialog cultural între România şi lumea Nordului Europei" (Program de sală).
[2] http://www.andrei-gavrilov.de/
[3] Noul Testament, Evanghelia după Matei (21:9) "turbae autem quae praecedebant et quae sequebantur clamabant dicentes osanna Filio David benedictus qui venturus est in nomine Domini osanna in altissimis!" (iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!"
http://www.ibiblio.org/wm/paint/auth/corot/ = Orfeu şi Eurydice, 1861, ulei pe pânză, Museum of Fine Arts, Houston, USA.