Crina Semciuc şi Ion Caramitru pot fi văzuţi împreună pe aceeaşi scenă, ca Miranda şi Prospero în spectacolul Furtuna, care se va juca la Sala Mare a Teatrului Naţional începând cu 22 mai 2015. Dacă în luna aprilie 2014, spectacolul Furtuna după William Shakespeare avea premiera la Sala Studio a TNB-ului, spectacolul fiind construit pentru o scenă de tip elisabetan, în care acţiunea putea fi văzută din 3 unghiuri ale sălii, în 2015 spectacolul a fost invitat la Festivalul MITEM de la Budapesta, unde s-a jucat pentru prima dată pe o scenă de tip italian, cu o singură perspectivă. Odată ce se va muta la Sala Mare, Furtuna va putea fi văzută dintr-un singur unghi, ceea ce probabil îi va determina pe spectatori să fie mai atenţi la acţiunea petrecută pe vapor.
Ion Caramitru: "Lectura teatrală este altceva pentru că limbajul care se foloseşte e altul decât cel al vieţii diurne sau al textului epic dintr-un roman sau al poeziei. Genul liric e genul teatral, genul dramatic, şi în acelaşi timp fantastic, care inventează replici posibile între personaje posibile. De aceea teatrul a apărut mai întâi în biserici când s-au făcut aşa numitele dramatizări după teme biblice sau în piaţa de vechituri şi de murături când au apărut comediile. Acolo se urca unul pe un butoi de varză şi începea să inventeze limbaje posibile şi apoi lumea din jur să râdă, ca după aceea să se combine ăla care vindea carne cu ăla care vindea castraveţi şi să-şi dea replici şi să ia fiinţă comedia bufă. Tragedia vine din marile întâmplări ale existenţei. Tragedia se naşte în epoca antică unde s-au petrecut războaiele care au rămas consemnate în scrierile marilor scriitori ai antichităţii, mari autori şi latini şi greci, care au făcut teatru serios, teatru important înainte de Hristos. Şi această artă a venit şi a petrecut pe toate generaţiile ducând la o estetică a teatrului, care s-a apropiat de eternul uman, de ceea ce în viaţă se numeşte - ceea ce trebuie să faci ca să-ţi respecţi condiţia, până la urmă. Nimeni nu poate să creadă că trece prin viaţă fără să lase urme mai mici sau mai mari. Fiecare dintre noi contribuie la îndeplinirea societăţii în felul lui. Şi fiecare om şi toţi la un loc păstrează în ei un strop de divinitate, care e împărţită în fiinţele noaste intime. Acest strop de Dumnezeu care câteodată îţi dă soluţii, te trezeşte din somn cu câte o idee sau cu rezolvarea unei probleme. Teatrul asta face: culege personajele din viaţă, le îmbracă în costume de epocă şi le readuce în viaţă cu acest scop de a învăţa despre viaţă."
Crina Semciuc: "Prima dată am urcat pe scenă la vârsta de trei ani, mama mea fiind actriţă la Teatrul Muzical din Galaţi. Mie îmi plăcea să dansez, îmi plăcea foarte mult pe scenă, doar că aveam foarte mari emoţii când trebuia să vorbesc, motiv pentru care refuzam să fac asta. Am apărut în diferite proiecte de la Teatrul Muzical din Galaţi până în clasa a cincea, dar nu aveam nici o vorbă. Când am început să studiez actoria a fost foarte greu pentru că trebuit să îmbin filmările cu facultatea. Când eşti mic ai sentimentul că poţi să faci absolut orice, că nu ai nevoie de studii, că înveţi pe parcurs, iar eu eram în punctul în care aveam sentimentul că pot să fac absolut orice. Mie mi se păreau mai importante filmările în perioada respectivă şi pentru faptul că aveam nevoie de bănuţi ca să mă întreţin la Bucureşti. La un moment dat mi-am dat seama cât de importantă e facultatea, ce-i drept mai târziu. Mi-a fost foarte greu pentru că am lipsit foarte mult. Am învăţat să stau în faţa camerei pentru că am filmat foarte devreme, dar a început să-mi fie foarte frică să mai fac teatru. Începusem să mă obişnuiesc cu filmul şi aveam o teamă foarte mare de teatru. Mi-am învins această frică datorită domnului Horaţiu Mălăele. Am dat probă la dumnealui şi m-a luat în proiectul Leonce şi Lena la Teatrul de Comedie. Le mulţumesc profund profesorilor pe care i-am avut în facultate, dar vă mărturisesc că profesorul meu de bază a fost şi a rămas Horaţiu Mălăele."