Violonistul Ştefan Tarara, câştigătorul ultimei ediţii 2014 a Concursului Internaţional George Enescu, a concertat la Bucureşti în 7 şi 8 mai 2015, împreună cu Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Christian Badea. Programul serii muzicale de la sala Ateneului Român a cuprins: Lumina drumurilor de Ulpiu Vlad, Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră în re minor, op. 21 de Édouard Lalo şi Simfonia nr. 9, în mi minor, op. 94, «Din lumea nouă» de Antonin Dvořák. Am ascultat câteva lucrări muzicale aparţinând unor spaţii culturale diferite, însă unite prin filonul romantic, exprimând sentimente perene, toate opusurile cântate cu multă dăruire şi aplecare asupra detaliului.
Lucrarea ce a deschis concertul simfonic din 7 mai 2015 a fost Lumina drumurilor de Ulpiu Vlad. Ea se încadrează printre creaţiile autorului cu tematica obsesivă a luminii: Simfonia I - Drumuri în lumină, Lumini în asfinţit, Lumina viselor şi Lumină pentru viitor. Îmi rămăsese în minte interpretarea din 2012 a lucrării Lumina drumurilor, pe atunci realizată de Horia Andreescu, de asemenea cu Orchestra Filarmonicii George Enescu. În versiunea lui Christian Badea, am descoperit faţete noi ale acelor sisteme de generare, de cumulare şi transmitere a energiilor superioare ale 'sufletului muzicii', despre care scria însuşi compozitorul [1]. O partitură densă, ce implică multă virtuozitate din partea interpreţilor şi care, prin transparenţa şi infuziile de timbruri stimulează imaginaţia auditoriului. Toate acele împletiri de stări meditative, cu apogeuri pline de tensiuni dramatice, îmi sugerau - per total - un amalgam de bucurie şi durere, în fond o lume călăuzită de sunete vii şi de unde luminoase încurajatoare.
În continuarea serii muzicale, am ascultat Simfonia spaniolă de Édouard Lalo, solist Ştefan Tarara. El a cântat pe o vioară Nicolò Gagliano [2], oferită de Fundaţia Deutsche Stiftung Musikleben. Ştefan Tarara s-a născut dintr-o familie de muzicieni, la Heidelberg, în 1986. A început studiul viorii la vârsta de patru ani. A debutat la 10 ani cu Concertul nr. 2 de Henryk Wieniawski. În anul 2012 a absolvit, cu cele mai înalte distincţii Master of Arts in Specialized Music Performance for Soloist, la clasa lui Zakhar Brohn, Universitatea din Zürich.
Este deţinătorul a 23 de premii la concursuri naţionale şi internaţionale printre care: Etienne Vatelot, Henry Marteau, Valsesia Musica, Paganini, Henryk Wieniawski, George Enescu şi Rodolfo Lipizer. Ştefan Tarara a participat la festivaluri precum: Salzburg, Schleswig-Holstein, Festivalul internaţional The Next Generation II, Festivalul de muzică contemporană Music Festival Salzburg 2005, Dilsberger Festival şi Heidelberg Spring. A efectuat turnee de concerte în China, Germania, Polonia, Spania, Franţa, Portugalia şi Israel. Începând cu stagiunea 2010-2011, Ştefan Tarara este concertmaistru la Mannheim Philharmonic Orchestra, iar din 2011 este concertmaistru şi solist al ansamblului Hulencourt Soloist Chamber Orchestra. La invitaţia European Youth Festival of the Arts a cântat la deschiderea EXPO - 2000 Hanovra. În România a fost invitat să cânte la a 70 aniversare a Orchestrei Naţionale Radio.
La Ateneul Român din Bucureşti, Ştefan Tarara a oferit publicului meloman, care a umplut până la refuz sala, Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră în re minor, op. 21 de Édouard Lalo. Alături de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Christian Badea, solistul a cântat cu o velocitate uluitoare această capodoperă a literaturii romantice violonistice.
Simfonia spaniolă a fost compusă în 1874, fiind dedicată marelui virtuoz al vremii, Pablo de Sarasate, care a şi cântat-o în primă audiţie la Paris, în 7 februarie 1875, dirijat de Édouard Colonne. Lucrarea conţine cinci părţi: Allegro non troppo, Scherzando-Allegro molto, Intermezzo-Allegro non troppo, Andante şi Rondo-Allegro. Deşi partea a treia este de o mare expresivitate şi tehnicitate, a fost inexplicabil omisă, încă din 1900, de la premiera ei cu Chicago Symphony, acest fapt devenind o practică obişnuită, în ciuda eforturilor lui Yehudi Menuhin de a o repune în circulaţie. Din fericire, violonistul Ştefan Tarara, în concertul din 7 mai 2015 a interpretat toate părţile lucrării.
În acest foarte cunoscut opus violonistic, inspiraţia spaniolă se regăseşte pretutindeni. Astfel, în prima parte, tema principală conţine o formulă ritmică tipic-spaniolă (acele alternanţe de triolete de pătrimi cu pătrimi grupate binar), în partea a doua se recunosc motive ale dansurilor din sudul Spaniei (seguidilla), în partea a treia habanera aminteşte de opera Carmen de Bizet, iar în finalul Simfoniei spaniole apar melodii caracteristice dansurilor saltarello şi malagueña.
Ştefan Tarara a etalat o concepţie interpretativă centrată pe virtuozitatea de factură romantică. De la primele sunete, timbrul sclipitor, precizia intonaţiei - salturile intervalice mari cu schimburi dificile de poziţie pe coarda mi - elanul şi tempo-ul alert, prefigurau o prestaţie instrumentală care te lasă cu respiraţia tăiată: velocitate în pasaje, îngemănarea registrelor extreme ale viorii cu o uşurinţă dezarmantă, sublinierea printr-un vibrato cu frecvenţă mare a punctelor culminante, repartizarea frazei muzicale în zonele de arcuş optime, tehnica de acorduri - în care schimbările de plan de coardă se petreceau cu o deosebită atenţie punctuală.
În partea a doua, solistul a relevat aspectul de serenadă, unduind melodia cu un simţ estetic deosebit de rafinat. Toate acele simetrii agogice şi schimbări alternative de mişcare beneficiau de echilibru şi eleganţă. Timbrul harpei şi acompaniamentul în pizzicato al corzilor (imitând sunetul de chitară) facilitau crearea unei atmosfere romantice, sugerând o nocturnă plină de dragoste. Coborârile cromatice pe acelaşi deget arcuiau tensiunea. Andante-le se desfăşura precum un vis frumos. În secţiunea mediană Ştefan Tarara se detaşa de reverie, revenind la caracterul dinamic, în care agilitatea şi accentele expresive aduceau un contrast înviorător. Finalul, un rondo spumos a fost cântat într-un tempo foarte rapid, pizzicato-ul de mână stângă precum şi lanţurile de octave cifrate aduceau un aer de mare virtuozitate. Din păcate, pe alocuri, au existat şi unele mici decalaje între orchestră şi solist. În general, acompaniamentul a fost unul bine adaptat manierei de a cânta a solistului, cu acele trăsături de arcuş scurte, aruncate pe coardă (gettando), marcând timpii măsurii cu pregnanţă şi exactitate. Am remarcat intervenţiile excelente ale flautului, precum şi solo-urile de fagot, cu staccatura şi bogăţia coloristică cerute de emisia specifică stilului veloce.
La cererea publicului, Ştefan Tarara a cântat cu multă autenticitate tabloul Lăutarul din Suita Impresii din copilărie, op. 28 de George Enescu, relevând fiecare detaliu al partiturii extrem de încărcate de notaţiile migăloase ale compozitorului. Din nou, aspectul de virtuozitate, de astă dată cu tenta lăutărească implicită, era în prim plan, alături de o dinamică surprinzătoare, cu sforzando-uri fine, portamento-uri şi flageolete în duble coarde executate impecabil şi cu mult bun gust. Aplauzele şi ovaţiile publicului nu încetau aşa că, solistul a mai acordat încă un bis: Adagio din Sonata I pentru vioară solo în sol minor de Johann Sebastian Bach. Violonistul a adus în prim plan aspectul improvizatoric de preludiu, însă păstrându-se în limitele stilului sobru bachian, în care sonata da chiesa atinge categoria estetică a sacrului.
În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român, am ascultat Simfonia nr. 9, în mi minor, «Din lumea nouă», op. 94 (B. 178) de Antonin Dvořák, o capodoperă îndrăgită de publicul din toată lumea. Edificator a fost astfel, gestul astronautului Neil Armstrong, cel care a fost pe Lună în 1969 şi care a luat cu el o înregistrare audio a acestei simfonii, pe nava cosmică Apollo 11.
Simfonia nr. 9 este una dintre lucrările compozitorului ceh Antonin Dvořák catalogate ca 'americane', alături de Cvartetul pentru coarde în fa major şi Cvintetul pentru coarde în mi bemol major. Simfonia a fost compusă la comanda Filarmonicii din New-York. Scrisă în 1893, a avut prima audiţie la 16 decembrie 1893, la Carnegie Hall, sub bagheta lui Anton Seidl. Lucrarea conţine cele patru părţi tradiţionale, cu indicaţiile: Adagio. Allegro molto; Largo; Scherzo Molto Vivace; Allegro con fuoco. Muzica simfoniei are temelii multinaţionale [3], fiind impregnată de ritmuri din Boemia natală, precum şi de melodii având ca material scări pentatonice, tipice atât muzicii negrilor, cât şi tradiţiei muzicale a indienilor şi scoţienilor. Pe de altă parte, în lucrare sunt prezente anumite influenţe din simfoniile lui Ludwig van Beethoven şi Franz Schubert.
Ulterior, o serie de teme din simfonie au fost utilizate în filme, seriale şi animaţii. De pildă, tema The Phantom Menace (Ameninţarea fantomei), precum şi Duel of the Fates (Duelul ursitoarelor) din filmul lui George Lucas, Star Wars, sunt puternic influenţate de tema Scherzo-ului din Simfonia nr. 9 de Dvořák.
Cântecul popular american Going home este o reluare a solo-ului de corn englez din partea a doua a Simfoniei Din lumea Nouă de Dvořák.
În partea a treia, Scherzo, Molto vivace, am remarcat frumuseţea temei cu caracter ritmic pregnant din debutul părţii, care pregătea o idee muzicală dansantă ce evocă o nuntă a indienilor Hiawatha. Amprenta muzicii populare boemiene transpare aici cu claritate. Cât de frumos a sunat acel vals graţios din Trio, cu acele formule ritmice asimetrice! Apoi, a revenit tema iniţială din Scherzo.
În ultima parte a Simfoniei, Allegro con fuoco, muzica căpăta un dinamism dogoritor. Instrumentele de suflat de alamă se întreceau în sonorităţi strălucitoare. Solo-ul de clarinet avea o calitate timbrală deosebită, exprimând o anume dorinţă de revedere a locurilor şi a evenimentelor îndepărtate în spaţiu şi timp. Tema secundă exacerba astfel, sentimentul de dor de ţară al compozitorului ceh. Am remarcat măiestria dirijorului Christian Badea în a diversifica fiecare apariţie variată a temei. În continuare, se perindau motive din primele trei părţi ale simfoniei. Toată tensiunea ce se acumula era susţinută de întreg ansamblul orchestral, cu sonorităţi rotunde şi ample. Din nou ideea principală era înălţată până la o zonă culminantă, pentru ca după o pauză generală, Coda, să aducă senzaţia de triumf, iradiind în toată sala. Ca încheiere, acordurile calme afirmau o bucurie şi un optimism coagulant, contagios.
Presimţea oare Dvořák că de aici, din America, va fi lansată o navă cosmică cu oameni la bord, spre lumi noi, păşind pe tărâmuri selenare?
NOTE
[1] Cuvântul autorului în Program de sală al Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, stagiunea 2015, mai, pag. 5.
[2] Nicolò Gagliano, lutier italian, din şcoala napolitană, fiul lui Alessandro Gagliano. Nicolò Gagliano a construit instrumente muzicale între (1740-1780).
https://viatainpictura.wordpress.com/2012/02/23/gandul-zilei-de-astazi-colectorul-de-idei/ivan-slavinsky-5/
[3] Leonard Bernstein: Comentarii la cele două CD-uri cu înregistrări din 1953. Decca. DGG 477 0002. http://en.wikipedia.org/wiki/Symphony_No._9_(Dvo%C5%99%C3%A1k)
http://fr.wikipedia.org/wiki/Baile_a_orillas_del_Manzanares = Dans lângă râul Manzanares de Francisco Goya, ulei pe pânză, Muzeul Prado, Madrid.