The Island are două părţi - prima, despre care am vorbit, se ocupă de momentul de trezire a conştiinţei eroului interpretat de Ewan McGregor. Acesta începe să-şi pună tot mai multe întrebări referitoare la lumea în care se află - despre care i se spune că îi conţine pe supravieţuitorii unui cataclism ecologic. Fără a fi contrat prea mult, spectatorul merge la sigur pe ideea unei societăţi perfecte, cu influenţe orwelliene, dar şi kafkiene, în care eroi anonimi, multiplicaţi sunt exploataţi de o persoană ipocrită - amestec de savant şi de manager - cu mari resurse de inumanitate. Filmul este interesant în această parte de început şi pentru că te trimite pe o pistă falsă - dacă e o analogie la condiţia umană? Insula, spre care toate personajele anonime vor să plece, n-ar fi cumva paradisul care ne-ar justifica toate suferinţele din timpul vieţii?
Însă nu aceasta e ideea şi, din momentul în care eroul descoperă că oamenii nu pleacă spre Insulă, ci sunt omorîţi pentru a se extrage organe din ei, filmul virează scurt spre domeniul favorit al lui Michael Bay - acţiune multă, focuri, explozii, urmăriri -, totul într-o goană totuşi cam lungă (filmul ţine cu totul 136 minute), în care sămînţa metafizică, filosofică etc. se pierde şi o dată cu ea şi o minimă justificare dramaturgică. Considerînd că eroul interpretat de Ewan McGregor este de fapt clona unei persoane reale (interpretate de acelaşi actor, dar episodic), realizatorii consideră normală şi firească dorinţa acesteia de a fi în viaţă, ajungînd chiar să elimine originalul pentru a păstra copia. O copie de trei ani vechime care, nu ni se spune cum, începuse să aibă memorie, instincte şi reacţii umane, şi care demonstrează în economia morală a filmului mai multe motivaţii pentru a lua locul originalului. Actor foarte solicitat în momentul de faţă, Ewan McGregor se achită mai mult decît onorabil de rol, lucru mai puţin vizibil la Scarlett Johanson. Probabil că experienţa ei limitată n-a putut umple golul lăsat de lipsa unor serioase indicaţii de regie. Altfel, genericul nu duce lipsă de vedete - Djimon Hounsou, Sean Bean, Michael Clarke Duncan şi, o dată filmul început de juma' de oră, iaca şi Steve Buscemi, care adoră apariţiile-surpriză în roluri scurte şi ciudăţele. Această parte a doua, cea mai lungă de altfel, va pune la încercare limitele acelor spectatori care mai cred în cinematograful care transmite o emoţie, un mesaj sau ceva indefinit. Multe secvenţe sunt videoclipuri sadea, iar imaginile epurate din debutul filmului se transformă în lumea de deasupra, cea a oamenilor adevăraţi, în care pătrund clonele, într-o adevărată culme a kitsch-ului vizual.