La 21 mai 2015, la sala Ateneului Român din Bucureşti, a avut loc concertul de deschidere a Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi. Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu a adus în faţa publicului meloman un program cu lucrări româneşti şi poloneze, compuse în secolul XX, în interpretarea unor solişti români de renume. Ansamblul orchestral a fost dirijat de Camil Marinescu, iar soliştii serii muzicale au fost: violonceliştii Marin Cazacu, Mirel Iancovici şi flautistul Ion Bogdan Ştefănescu. Programul a cuprins: Ison II de Ştefan Niculescu, Concertul pentru două violoncele şi orchestră de Anatol Vieru, Concertul pentru flaut şi orchestră de Costin Miereanu şi Concertul pentru orchestră de Witold Lutoslawski. Concertul simfonic a fost realizat cu sprijinul Institutului Polonez din Bucureşti.
Dirijorul Camil Marinescu a rostit un cuvânt de deschidere, în care a evocat genialitatea compozitorului Ştefan Niculescu şi a atras atenţia asupra aspectului stereofonic al lucrării Ison II. Astfel, dirijorul a arătat că transformarea spaţiului destinat publicului în scenă propriu-zisă, unde interpreţii răsfiraţi emit sunete din toate direcţiile - atât de pe podiumul tradiţional, cât şi din locurile unde stă auditoriul (iar sala Ateneului Român este una propice unei astfel de amplasări, datorită formei sale circulare) - este un procedeu avangardist (la vremea aceea, 1975). Această spaţializare care s-a dovedit a trece dincolo de pragul experimentului, a devenit un fenomen comun în zilele noastre. Nu mai puţin, cu o săptămână în urmă, ascultasem actul al III-lea din opera Parsifal de Richard Wagner, de asemenea în sala Ateneului, într-o regie excepţională, un veritabil spectacol de muzică, teatru, lumini şi pantomimă, în care Corul Filarmonicii George Enescu era amplasat pe circumferinţa lojelor ori grupat în diferite locuri din sală sau hol. Chiar şi soliştii vocali (Ştefan Vinke, Eric Halfvarson şi Perencz Béla) cântau din lojele situate în avanscenă, iar actriţa Maia Morgenstern evolua pe o platformă improvizată în stânga scenei, apărând şi dispărând pe uşile şi scările de acces în sală, în timp ce întunericul cuprindea pentru câteva momente sala de concert.
Revenind la interpretarea lucrării Ison II de Ştefan Niculescu - un Concert pentru suflători şi percuţie, în forma sa definitivă pentru o formaţie alcătuită din patru flaute, patru trompete, patru corni, patru tromboane şi patru percuţionişti - impresia dominantă era una de muzică de o rară frumuseţe, în care armonia, consonanţele şi prevalenţa calmului ca sentiment atemporal, celest şi difuz, crea o stare benefică, paradisiacă. Se puteau distinge trei tipuri de structuri muzicale, reînnoite la fiecare apariţie, fie în succesiune, fie suprapuse: melodiile flautelor, armoniile alămurilor şi ritmurile percuţiilor. Camil Marinescu, aşezat cu faţa spre public, indica din când în când intrările instrumentiştilor, printr-un gest simplu (un fel de a număra pe degete). Ascultam acel ISON, de obicei un sunet suport prelungit pentru melodie, dar acum dezvoltat şi în plan armonic, ritmic şi timbral, un fel de ison de structuri [1]. Şi totuşi muzica evolua foarte lin. Stagnării caracteristice unui ison, i se opuneau în unele părţi ale lucrării ritmuri de percuţie ori armonii de instrumente de suflat de alamă. O zonă culminantă, în care percuţia era în prim plan, a adus pentru o clipă învolburarea sonoră. Instrumentele păreau dezlănţuite, însă totul s-a liniştit şi vibraţiile clopotelor apăreau într-o altă ipostază. Era o muzică agreabilă, un amalgam între acţiune şi contemplaţie.
În continuare, am ascultat Concertul pentru două violoncele şi orchestră de Anatol Vieru, în interpretarea soliştilor Marin Cazacu şi Mirel Iancovici.
Cunoscutul violoncelist, Marin Cazacu este solist concertist al Filarmonicii George Enescu din Bucureşti. S-a născut în 1956 la Vidra-Ilfov. A studiat la Liceul de Muzică Dinu Lipatti din Bucureşti, cu profesorul de violoncel Ion Urcan. Apoi, a urmat cursurile Conservatorului Ciprian Porumbescu, actuala Universitate Naţională de Muzică din Bucureşti, unde a studiat cu maeştrii Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. S-a perfecţionat la Weimar, Germania, cu Mezö Lászlo. Este laureat al concursurilor internaţionale de la Geneva, Markneukirchen-Leipzig, Bologna-Italia şi Belgrad-Serbia.
A concertat în Europa, Asia şi cele două Americi. De asemenea, a fost invitat la importante festivaluri precum: Berlin, Bratislava, Bucureşti, Hong-Kong, Macao, München, Milano, Mateus, Osaka, Singapore, Seoul, Sofia, Tokio, Valencia şi Veneţia. A cântat sub bagheta unor mari dirijori: Ghenadi Rojdestvenski, Sergiu Comissiona, Lu Jia, Nanse Gum, Antoni Ros Marba, Misha Katz, Jean Périsson, Mendi Rodan, Horia Andreescu şi Cristian Mandeal. A colaborat în cadrul unor formaţii camerale cu artişti prestigioşi precum: Valentin Gheorghiu, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov, Viktor Tretiakov, Mihaela Martin, Ilia Grubert, Silvia Marcovici, Jeremy Menuhin şi Mirel Iancovici. Este membru al trioului Pro Arte şi a colaborat cu Cvartetul Voces. În anul 2006, a obţinut titlul de Doctor în Muzică cu Summa cum laude. Ca profesor de violoncel la Universitatea Naţională de Muzicăă din Bucureşti a îndrumat şi a lansat în cariera artistică numeroşi studenţi. A fondat în 1998 Cvartetul Cellissimo şi mai apoi, Violoncellissimo, A înfiinţat în 1999, la Sinaia, Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii. Pentru organizarea festivalului amintit şi înfiinţarea Orchestrei Naţionale de Tineret, a fost premiat de revista Actualitatea Muzicală şi VIP. A realizat numeroase înregistrări pentru case de discuri precum: Olympia, BMG, AIX şi Electrecord. A fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, în 2004. Marin Cazacu cântă pe un violoncel Lorenzo Ventapane (1820).
L-am reascultat în seara de 21 mai 2015, de această dată, alături de violoncelistul Mirel Iancovici în Concertul pentru două violoncele şi orchestră de Anatol Vieru.
Violoncelistul Mirel Iancovici s-a născut în 1951, în România şi a studiat la Conservatorul din Bucureşti, actuala Universitate Naţională de Muzică, la clasa profesorului Serafim Antropov. S-a perfecţionat apoi, cu Radu Aldulescu şi Paul Tortelier. A obţinut premii internaţionale la concursurile: Gaspar Cassado-Italia, Pablo Casals Centenary-Spania şi Imperial Tobacco Cello Competition-Marea Britanie. Mirel Iancovici a concertat şi a susţinut recitaluri în Europa şi SUA, colaborând cu renumiţi muzicieni, dintre care amintim pe dirijorul Claudio Abbado, pianistul şi dirijorul Philippe Entremont, violonistul Herman Krebbers şi oboistul Han de Vries. Mirel Iancovici face parte din George Enescu American Society, George Enescu Chamber players. Dirijează I Multicelli Ensemble. De asemenea, a fondat şi conduce la Maastricht formaţia L'Arte del Violoncello. Numeroşi compozitori i-au dedicat lucrările lor: Hans Kox, Anatol Vieru, Myriam Marbé şi Jan Ezendam. A realizat numeroase înregistrări şi a publicat The Iron Fingers - o metodă pentru violoncelişti avansaţi. A susţinut cursuri de măiestrie în Franţa, Germania, Italia, Irlanda, România, SUA şi Coreea de Sud. În prezent deţine clasele de violoncel la Conservatoarele din Maastricht şi Brabant, din Olanda. Este directorul artistic al seriei de concerte Schubert&Co.
Concertul pentru două violoncele şi orchestră face parte dintre lucrările concertante scrise de Anatol Vieru pentru diferite instrumente, precum: Concertul nr. 1 pentru flaut şi orchestră (1958), Concertul pentru violoncel şi orchestră (1962), Concertul pentru vioară şi orchestră (1964), Concertul pentru clarinet şi orchestră (1975), Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră (1979), Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră (1987), Concert pentru pian şi orchestră «Caleidoscop» (1993), Concertul pentru chitară şi orchestră (1996) şi Concertul nr. 2 pentru flaut şi orchestră (1996).
Cântând pe scena Ateneului Român, această dificilă şi complexă lucrare a lui Anatol Vieru, foarte puţin cunoscută la noi, cei doi interpreţi solişti Marin Cazacu şi Mirel Iancovici au reuşit să exprime tocmai acel sentiment al libertăţii interioare, decelat de către criticul muzical Dumitru Avakian, atât în creaţia cât şi în existenţa compozitorului [2].
Ascultam un concert spectaculos sub aspectul scriiturii instrumentale. Dincolo de conţinutul ideatic profund, erau incluse în partitură pasaje tehnice extrem de pretenţioase, conţinând triluri înlănţuite, acorduri în fortissimo, atacuri în sforzando, o intervalică cu salturi mari, emisie timbrală sofisticată-sul ponticello şi unisonuri în spiccato. Am admirat măiestria celor doi solişti, Marin Cazacu şi Mirel Iancovici, care dialogau, exprimând consensuri şi controverse cu ajutorul sunetelor cu frecvenţe înalte; o mare parte a discursului violoncelistic se petrecea în poziţii înalte pe coarda la, necesitând digitaţii alambicate, cu folosirea frecventă a daumen-ului [3]. Cât de clar şi logic a fost redată secţiunea în care intensa prelucrare polifonică, cu acele imitaţii, contrapunctări şi inversări de roluri între cele două violoncele demonstra o erudiţie componistică deosebită! Totodată, am ascultat combinaţiile timbrale cu semnificaţii ce conduceau uneori la o stare de anxietate, conferită de disonanţele de cvarte perfecte şi septime suprapuse, unde sunetele cozilor din ansamblul orchestrau se combinau cu cele ale suflătorilor de lemn. Dialogul dintre solişti şi percuţie se desfăşura cursiv, iar momentele de ostinato marcau o zonă de încrâncenare plină de patos, în care elementul de expresie vibrato era omniprezent. Cadenţa a impresionat prin virtuozitate, abundenţa unor pasaje cu duble coarde, necesitând o aplicatură incomodă, precum şi precizie ritmică în coordonarea intervenţiilor, în majoritatea cazurilor dominate de simetrie. Orchestra dirijată de Camil Marinescu a susţinut cu brio o partitură dificilă sub aspect melodic, ritmic, armonic, agogic şi dinamic, pentru care a meritat din plin aplauzele îndelungate ale auditoriului.
La cererea publicului, violonceliştii Marin Cazacu şi Mirel Iancovici au cântat o miniatură instrumentală de Jacques Ibert (1890-1962), Le petit âne blanc (Măgăruşul alb), în aranjamentul lui Radu Aldulescu [4]. Impresionante au fost acele efecte onomatopeice (nechezat, lovituri de copite nărăvaşe, răgete) realizate cu dezinvoltură şi mult umor. Vedeai aievea, cum animalul încăpăţânat parcă alunga muştele cu ajutorul cozii sale, totul sugerat doar prin sunete emise sprinţar, prin trăsătura de arcuş saltanado.
Originalul acestei bijuterii instrumentale face parte dintre piesele pe care le folosesc cei mici pentru a învăţa pianul.
În continuarea serii simfonice de la sala Ateneului, publicul a ascultat Concertul pentru flaut şi orchestră de Costin Miereanu, în interpretarea lui Ion Bogdan Ştefănescu. Ca la fiecare apariţie scenică, flautistul a adus prospeţime, tehnicitate şi creativitate. Muzica lui Costin Miereanu este una "experimentală, planantă, repetitivă, în care intervin deseori surprize, plină de interferenţe şi mixturi" [5]. Ascultând concertul de flaut, mi se confirmau spusele compozitorului despre propria creaţie muzicală: "Începând din anii '80 am început să fac nişte lucrări accidentate, ca un drum care se întrerupe brusc, de exemplu, sau cu alte modificări, cu interferenţe, motive muzicale, sunete puternice apărute brusc sau care dispar la fel de rapid şi altele". [6] Într-adevăr, fluxul sonor al acestui concert nu are nimic previzibil, nu te lasă o clipă să adormi. Apar astfel, efecte sonore stranii: sunete şfichiuite, flageolete şi Flatterzunge [7]. Combinaţiile timbrale se iveau în chip fantomatic: harpă şi clopote; tubă şi contrafagot. Cadenţa solistică, foarte solicitantă tehnic, interpretată cu măiestrie şi virtuozitate de către Ion Bogdan Ştefănescu, a conţinut salturi intervalice abrupte şi pasaje complicate intonaţional, cântate strălucitor, într-un tempo alert. Apoi, percepeam adevărate mugete ale instrumentelor de alamă.
Compozitorul şi muzicologul franco-român Costin Miereanu s-a născut la Bucureşti în 1943. A studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti cu Alfred Mendelsohn, Dan Constantinescu şi Octavian Lazăr Cosma. Ulterior a studiat la École des Hautes Études et Sciences Sociales, la Schola Cantorum şi la Universitatea din Paris.
În anul 1967 a primit Premiul Fundaţiei europene a culturii, în Olanda. Din 1968 s-a stabilit în Franţa, la Paris. A urmat cursuri de muzică nouă la Darmstadt, Germania cu Karlheinz Stockhausen şi György Ligeti. În 1974, primeşte Premiul Enescu de la SACEM. Doctor de Stat în Litere şi Ştiinţe umane, profesor titular de filozofie, estetică şi ştiinţele artei, specialitatea estetică muzicală şi compoziţie la Université de Paris I Panthéon-Sorbonnei din 1981, Costin Miereanu devine Director artistic al Editurii Salabert. Este Director al Institutului de estetică a artelor şi tehnologiilor IDEAT, UMR 8153, CNRS / Université Paris I. Discografia sa a fost realizată la : Harmonia Mundi, ADDA, Poly-Art Records, Cramps, Erato, Electrecord şi Chamade. Dintre principalele sale creaţii amintim: Couleur du temps (1966-1968); Night Music pour une ou plusieurs bandes magnétiques (1968-1970); Rosario pour grand orchestre et 2 chefs (1973-1976); Luna Cinese pour un ou plusieurs électrophones, un exécutant et un récitant (1975); L'avenir est dans les œufs, opéra pour 9 chanteurs, 15 instruments et bande magnétique d'après E. Ionesco (1980); Un temps sans mémoire pour orchestre (1989-1992).
În încheierea concertului simfonic din 21 mai 2015, de la Ateneul Român, am ascultat Concertul pentru orchestră de Witold Lutoslawski.
Lucrarea orchestrală este o încununare a stilului folcloristic din ultima etapă a creaţiei lui Lutoslawski, fiind scrisă între anii 1950-1954, la iniţiativa directorului artistic al Filarmonicii din Varşovia, Witold Rowicki. În cele trei părţi - I. Intrada. Allegro maestoso; II. Capriccio, Notturno e Arioso; III. Passacaglia. Toccata e Corale - amprenta etnică a regiunii Kurpie (Polonia) se manifestă doar în temele melodice. Totodată, acestor teme, compozitorul le-a adăugat un contrapunct atonal, întruchipându-le în forme neobaroce.
În prima parte, impresia produsă de debutul cvasi-uverturii - prin loviturile de tobe, cu revenirea stăruitoare a unei bătăi ritmice periodice - era una covârşitoare, apăsătoare. Am reţinut frumuseţea ideilor muzicale expuse de diferitele instrumente - flaut, vioară solo clarinet, corn englez - aflate într-un dialog continuu. Staccatura flautului în pasaje, sugerând zborul unor insecte, avea un profil sinuos. Apoi, în partea a doua, totul era mai aerisit şi zglobiu, desfăşurat într-un tempo rapid, iar compartimentul viorilor conducea discursul muzical, urmat de celelalte corzi şi de instrumentele de suflat. În Arioso, instrumentele de suflat de alamă aduceau intonaţii de o deosebită expresivitate. Reluarea Capriccio-ului, era cântată de violoncele şi harpe, apoi aceste idei muzicale erau prezentate cu acompaniament pizzicato. Impresionant a răsunat Concluzia părţii, cu acele lovituri de tobe, însoţite de sunetele contrabaşilor şi clarinetului bas, care generau o atmosferă plină de nelinişte. A urmat Passacaglia, în care tema meditativă era cântată din nou de către contrabaşi. Ulterior, ea apărea în ipostaze variate. Toccata a fost interpretată într-o mişcare vivace, cu un dinamism acaparant. În fine, Coralul instrumental a condus către o solemnitate aparte, după care masiva lucrare orchestrală s-a încheiat apoteotic, întregul ansamblu contribuind la dramatismul momentului.
În ultima vreme, Filarmonica George Enescu din Bucureşti a susţinut o serie de concerte de stagiune la un nivel foarte înalt, publicul beneficiind de o atmosferă culturală similară unui mare festival în derulare. Pentru aceasta, artiştii şi organizatorii concertelor merită întreaga apreciere şi dragoste a spectatorilor.
NOTE
[1] Cuvântul compozitorului, Ştefan Niculescu, în Program de sală al Filarmonicii George Enescu, stagiunea 2014-2015, pag. 6.
[2] Avakian, Dumitru, 80 de ani de la naştere: Anatol Vieru; articol în revista România literară, nr. 37/2006. http://www.romlit.ro/80_de_ani_de_la_natere_-_anatol_vieru
Imaginea picturii Ploaie de toamnă este preluată de pe site-ul: http://tablouri-picturi.com
[3] Daumen, "sunet obţinut la violoncel prin apăsarea corzii pe tastieră cu degetul mare în poziţiile înalte". (Dicţionar de termen muzicali, coordonator Gheorghe Firca, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, pag. 160).
[4] Piesa Le petit âne blanc (Măgăruşul alb), în fa# major de Jacques Ibert este a doua miniatură din suita pentru pian Histoires, compusă în anul 1922.
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Little_White_Donkey
[5] Cristinel.C.Popa: Costin Miereanu, românul din elita Sorbonei; articol în Jurnalul Naţional din 28 apr. 2011
[6] ibidem
[7] Flatterzunge este un "mod de execuţie la instrumentele de suflat, prin care, odată cu emisia sunetului, se produce o vibrare a vârfului limbii, prin pronunţarea consoanelor drrr... Rezultă un sunet zbârnâit, asemănător unui tremolo dental" (Dicţionar de termen muzicali, coordonator Gheorghe Firca, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, pag. 214).