Ion Indolean: Ştiu că Autoportretul unei fete cuminţi a fost realizat cu sprijinul mai multor cunoscuţi, de la care ai împrumutat echipament sau care au acceptat să apară gratis în film, după caz. Aşa, că vin şi te întreb dacă se poate ca valoarea unui act artistic să fie chiar potenţată de lipsa unui buget propriu-zis?
Ana Lungu: Cred că da, în sensul că, din punctul meu de vedere, dincolo de faptul că mi-aş fi dorit ca oamenii care au lucrat să fie plătiţi - asta ar fi fost foarte bine şi normal -, dincolo de asta, cumva cred că se potriveşte (expresia, n.a.) tot răul spre bine, în sensul că dacă aş fi avut finanţare, poate nu aş fi avut curajul să îmi iau părinţii şi prietenii să joace, pentru că aş fi simţit o presiune şi o răspundere şi mi-ar fi fost mai teamă să risc. Însă, în condiţiile astea cred că am avut o libertate mai mare şi cred că a fost mai bine, până la urmă - ceea ce nu înseamnă că vreau să încurajez această tendinţă.
I.I.: Apropo de faptul că părinţii tăi joacă în film, cum e să lucrezi cu actori amatori? Care sunt beneficiile?
A.L.: Aş zice două lucruri; nu cred că există categorii aşa mari, de actori amatori şi profesionişti. Din experienţa mea redusă, de până acum, mai mult contează relaţia de la om la om, pentru că fiecare e diferit şi, până la urmă, şi actorii profesionişti pot să fie diferiţi şi cred că asta e important, ca mod de lucru. Mie îmi place să lucrez cu actorii neprofesionişti pentru că se expun mai tare şi pentru că nu au exersată capacitatea de control - atunci, sunt mai vii şi mai adevăraţi, şi cu toate defectele, care îi fac să fie mai umani şi să se apropie mai mult de oameni. Sunt foarte recunoscătoare celor care acceptă să joace, e ca şi cum dau ceva din sufletul lor, livrează un adevăr foarte intim şi foarte personal. Cei care au acceptat să joace, au făcut foarte mult pentru mine.
I.I.: Pe de altă parte, când iei un neprofesionist, trebuie să îl distribui fix în tipul lui de a fi, pentru că nu e la fel de maleabil ca şi un actor.
A.L.: Exact, e el şi poţi eventual să îl pui în situaţii - asta o spun în ideea în care în următorul proiect aş vrea să lucrez tot cu un mix de profesionişti şi neprofesionişti, dar pe cei neprofesionişti să îi pun în situaţii nu atât de familiare, iar rezultatul final să fie poate mai interesant.
I.I.: Am observat că mai multă lume a asociat povestea filmului tău cu povestea din cartea Memoriile unei fete cuminţi (Simone de Beauvoir), dar şi cu unele filme. Cum vezi faptul că, de cele mai multe ori, lumea caută să pună în balanţă filmul pe care îl discută cu filme din trecut?
A.L.: Sinceră să fiu, nu cred că am competenţe să îmi dau cu părerea despre critică. Adică, nu am încă un răspuns, dacă e mai bine aşa sau nu.
I.I.: Nu aştept un răspuns prin care să spui dacă e sau nu e bine, ci mai mult vreau să ştiu cum vezi faptul că noi, criticii, tindem să asociem un film cu alte filme. Vezi în chestia asta un fel de zonă safe, în care criticul tot timpul încearcă să asocieze, să creeze clasamente etc.?
A.L.: Cred că există, pe de o parte, nevoia de a face un top, şi în momentul în care discuţi despre un film să îl pui neapărat în topul filmelor din anul ăla, în topul filmelor de după '90. Probabil că vine din zona asta de a fi mai safe, cum spui tu, de a controla realitatea. Pe de altă parte, şi lucrurile sunt întotdeauna într-un context - şi asta e adevărat, că nu ai cum să nu rupi lucrurile din context.
I.I.: Apropo de filmul tău şi de filmele indepedente, cum vezi tu intrarea în circuitul de distribuţie a unui film indepedent în cinematografele care se axează mai mult pe filme ale unor case de producţie.
A.L.: Nu am ajuns deocamdată în această fază. Filmul o să intre în cinema pe 25 septembrie 2015, deci nu pot să îţi dau un răspuns - voi vedea cum merge. Dar, nu îmi dau seama dacă se face o diferenţă, nu ştiu exact cum se intră în circuitul respectiv. Nu ştiu dacă sunt criterii, în cazul ăsta, al filmului indepedent. Noi zicem acum "independent", dar e vorba despre filme care nu au finanţare de la CNC.
I.I.: Din câte ştiu, se distribuie filmele care aparţin de anumite case de producţie aflate în parteneriat cu lanţurile de distribuţie.
A.L.: Filmul nostru e produs de Mandragora. Nu ştiu exact care e strategia, cred că Cătălin (Anchidin, PR-ul filmului, n.a.) e cel care ne va ajuta, care ştie mai multe.
I.I.: Spuneai, într-un alt interviu, acordat pentru Dilema Veche, că a durat mai mult în existenţa ta până să pui în aplicare un mod de exprimare cinematografică. Din film, se poate trage concluzia că eşti adepta unui oarecare purism estetic, unul hiperrealist. Te interesează astfel de catalogări, ele corespund intereselor tale?
A.L.: Mă interesează, nu am intenţionat - cel puţin, nu conştient -, nu mi-am propus atât de precis nişte lucruri. Poate au venit inconştient şi poate mă interesează pentru că le descoperă alţii şi e normal să fie aşa.
I.I.: Dar ai fost conştientă de ele când ai făcut filmul?
A.L.: Da, am adoptat o estetică destul de asumată şi destul de puristă, să zicem aşa - în sensul, de a folosi aproape numai cadre fixe şi numai cadre secvenţă, şi mi-am propus lucrurile acestea.
I.I.: Mergând pe linia discuţiei, tu, când faci un film, cum îi vezi parcursul - vii dinspre teorie spre practică, în sensul în care întâi îţi stabileşti registrul estetic, iar apoi vezi în cadrul acestui purism estetic, cum poţi integra subiectul? Ştiu că, în acelaşi interviu, vorbeşti despre restituirea unei lumi ca fiind mai importantă decât expunerea unei poveşti.
A.L.: Într-adevăr, din punctul ăsta de vedere, am dorit chestia asta. Referitor la prima parte a întrebării, cred că lucrurile merg interactiv, în sensul că pe de o parte mă gândesc şi la subiect, în acelaşi timp mă gândesc şi la aspecte teoretice, una o influenţează pe cealaltă. E un amestec. Cred că, la început, când lucrez la un proiect, încerc să merg mai degrabă pe nişte gânduri, pentru că mi se pare că e important să vină din nişte căutări ale mele personale şi atunci de asta cred că pornesc aşa.
I.I.: Sunt nişte căutări bazate pe relaţia ta cu alte filme şi cu alţi regizori?
A.L.: Şi da, şi nu. Cel puţin, până acum nu am citat nişte filme, dar cu siguranţă că mă raportez la filmele pe care le văd. Din păcate, în ultimii doi ani, pentru că am lucrat la acest proiect, am reuşit să văd foarte puţin filme şi sufăr foarte tare. Mi se pare că am rămas în urmă. Cu siguranţă că pentru mine cea mai importantă experienţă de formare a început la Moartea domnului Lăzărescu. Şi, dacă tot suntem în timpul TIFF, ultima oară când am fost la TIFF, a fost acum zece ani, în 2005, când s-a proiectat Lăzărescu, şi mi se pare că acum se închide un cerc. Deci, pentru mine a fost cea mai importantă experienţă; veneam după patru ani de facultate, unde sincer nu am învăţat aproape nimic. Adică, am câştigat experienţă, am întâlnit oameni, dar la nivelul ăsta de formare artistică, nici măcar de informaţie, la noi nu a fost cazul ăsta. Şi, atunci, când l-am cunoscut pe Cristi Puiu, a fost o adevărată şcoală. Mergeam şi împrumutam casete video de la el şi de la Anca şi după aia l-am rugat să mă ia în echipă la Lăzărescu, să fac orice, să fiu şi eu pe acolo. A fost o experienţă colosală. Din momentul ăla, am început să văd de-adevăratelea cum e să faci un film. Şi nu din punct de vedere meşteşugăresc, ci personal, adică un act artistic - sper să nu fie o sintagmă prea pretenţioasă. Asta am învăţat în primul rând şi e cel mai important lucru. Am rămas prieteni, cu mulţi oameni de acolo. Cu Radu Jude, cu Ana Szel, cu Dana Bunescu. Sunt convinsă că m-a influenţat foarte mult, sunt convinsă că de unele lucruri nici nu îmi dau seama, cât m-au influenţat filmele lui Cristi. Şi, dincolo de asta, sunt mulţi autori care îmi plac.
I.I.: Apropo de Cristi Puiu, filmele lui tind să fie foarte lungi, ca durată, pe când filmul tău are o oră şi zece, plus cele zece minute din final, pe care eu le-aş numi un fel de epilog, pentru că sunt într-un uşor alt registru, şi coloristic, şi stilistic. De unde această alegere, pentru un film relativ scurt?
A.L.: Cred că a fost o problemă şi de cât mi-a ieşit. Am avut un scenariu de 80 de pagini, teoretic 80 de minute de film. Asta e la americani, e o prostie, pentru că e pentru un anumit ritm al actorilor, care vorbesc la fel. În realitate nu e, dar să zicem că aşa e. Ideea e că multe momente pe care le-am filmat nu au ieşit, erau... proaste. Şi am avut o vizionare cu Cristi, după primul cut, şi mi-a dat acest sfat foarte bun, să scot tot ce nu e bine; cu riscul de a ieşi ceva scurt, să las doar ce e bine. Şi ultima scenă aşa a apărut, din necesitatea de a prelungi filmul, pentru că intrasem în durata aia de 60 de minute, care e foarte nefastă pentru festivaluri, e greu de acceptat. Deci, asta a fost - nu am mai avut material. Din punctul meu de vedere, filmul ar fi putut să mai aibă zece sau douăzeci de minute, dar atâta a ieşit.
I.I.: Spuneam, în cronica mea despre filmul tău, că nu revii la eventualele conflicte sub nicio formă - pentru că nu cred că te interesa să mergi mai departe pe ele - şi că evenimentele selectate spre punere în scenă ar putea fi bine-mersi şi altele, în măsura în care acest mediu burghez ar rămâne acelaşi. Cum te raportezi la această afirmaţie?
A.L.: Sunt de acord cu ea. Mi se pare că exact asta am intenţionat. M-a interesat să arăt nişte oameni şi nu să spun efectiv o poveste. Oricum, deja mi se pare că cinema-ul a evoluat destul de mult, în sensul în care formula asta în trei acte a devenit foarte previzibilă şi pur şi simplu şi din cauza asta nu cred că mai funcţionează. Dacă simţi dinainte schema, este îngrozitor, iar eu nu am găsit o soluţie de a spune o poveste fără a apela la schema asta, aşa că m-au interesat mai mult oamenii şi mi-am dorit foarte mult ca filmul să aibă un aspect documentar.
I.I.: Mulţumesc, şi succes!
A.L.: Mulţumesc şi eu foarte mult şi a fost o discuţie foarte plăcută.