În concertul de stagiune al Orchestrei simfonice şi a Corului Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, care a avut loc la 25 iunie 2015, dirijor Nicolae Moldoveanu, publicul de la sala Ateneului Român a ascultat două lucrări muzicale, aparţinând compozitorilor din secolul al XX-lea: Concertul pentru vioară şi orchestră de Dumitru Capoianu, solist Gabriel Croitoru şi Opera-oratoriu în două acte «Oedipus Rex» de Igor Stravinski, solişti tenorul Marius Vlad Budoiu - Oedip, bas-baritonul Valentin Vasiliu - Creon & Mesagerul, mezzo-soprana Sidonia Nica - Jocasta, basul Marius Boloş - Tiresias, tenorul Ionuţ Popescu - păstorul şi Vladimir Deveselu - naratorului. Corul a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner.
În ciclul Lucrări concertante româneşti, violonistul Gabriel Croitoru, un muzician cu o prezenţă foarte activă pe scenele româneşti şi nu numai, a oferit auditoriului unul dintre concertele româneşti destinate viorii, compus de Dumitru Capoianu.
Muzica lui Dumitru Capoianu, în general,"are un aspect pictural, strălucire orchestrală, apelează la o largă paletă expresivă, din care nu lipsesc elementele frescei evocatoare, cele folclorice şi jazzistice, precum şi spontaneitatea inspiraţiei" [1]. A scris muzică de scenă, muzică de teatru, muzică vocală, muzică simfonică, muzică de cameră, muzică corală, muzică vocală, o operetă pentru copii şi muzică de film (Ostrovul lupilor, 1970, Cine va deschide uşa? 1967, De-aş fi...Harap Alb, 1965 şi altele).
Dumitru Capoianu a compus muzica celebrelor filme ale lui Gopo, cu Omuleţul, cuprinzând o idee melodică ce avea doar trei note: do, si, si bemol ! "Nu uita! N-ai decât trei note!" îi scria compozitorului, în timpul lucrului la pelicula Scurtă istorie, Ion Popescu-Gopo, cel care a câştiga la Festivalul de film de la Cannes, Marele Premiu Palme d'Or, în anul 1957.
Concertul pentru vioară şi orchestră de Dumitru Capoianu a fost compus în anul 1957, fiind unul dintre cele mai reuşite din literatura românească pentru vioară. Printre soliştii români care l-au interpretat, se numără Daniel Podlovschi. Varujan Cozighian şi George Hamza. Actualmente, Gabriel Croitoru este un promovator constant al acestei lucări concertante dificile şi totodată profunde, aducând o variantă interpretativă de referinţă. Solistul ştie să scoată cu multă măiestrie în evidenţă toate subtilităţile acestui opus cu frecvente schimbări de tempo, cu o amprentă dramatică puternică, rezultată din acumulări succesive, în care categorii estetice precum oniricul, melancolicul şi fatalismul, se găsesc în mare măsură. Toate aceste sugestii venite dintr-o partitură complexă au fost realizate cu ajutorul unei violonistici solide, în care virtuozitatea, emisia sonoră amplă, cu o paletă coloristică foarte diversă - exploatând plenar registrele viorii, alături de o mare capacitate de transmitere a emoţiilor - au contribuit la o reuşită deosebită.
Ascultându-l pe violonistul Gabriel Croitoru receptam încă din primele măsuri ale concertului acele motive scurte, cu relief bine determinat, recognoscibile cu un minim efort auditiv-cerebral. Iar aceste microstructuri erau construite cu o tehnică variaţională clasico-romantică atractivă.
O anume idee muzicală doinită revenea pe tot parcursul concertului şi constituia materialul generator al temelor principale din fiecare parte: I. Moderato; II. Vals-Passacaglia. Tempo di Vals Boston; III. Interludiu. Quasi una cadenza şi IV. Finale. Allegro vivo. Caracterul simfonic, cu o scriitură densă, aseamănă concertul, privit din acest unghi de vedere, lucrărilor de gen brahmsiene. Desigur, limbajul muzical al lui Dumitru Capoianu este aici unul cu totul diferit, foarte coerent, departe de efecte facile. Orchestraţia bogată şi plină de fantezie conţine timbruri ale unor instrumente ca: harpa, clarinetul bas, celesta, xilofonul şi clopotele, alături de cele obişnuite (instrumentele cu coarde, instrumentele de suflat de lemn, instrumentele de suflat de alamă şi percuţia). Totul converge însă către o naraţiune logică. Antecedente urmate de consecvente erau arcuite prin deschideri şi închideri foarte bine proporţionate ale perioadei muzicale. Partitura viorii îl pune pe solist în postura de a domina sonoritatea corzii grave a instrumentului, prin aplicarea intensă, uneori chiar tensionată, a vibrato-ului. O serie de 'cimilituri' şi lanţuri de triluri sugerau personaje din balade. Bogatul înveliş, pornind chiar din miezul sursei sonore - vioara solistă cu emisii în duble coarde - genera alte straturi armonice realizate de ansamblul orchestral. Arpegiile şi glissando-urile de harpă desfăşurate pe întreg ambitusul, zumzăiala tobei mici şi formulele ritmice contratimpate gen bum-pa, surprize, dinamice subito, dar şi anumite pedale în registrul acut al viorii, toate confereau un aspect simfonic lucrării. Interpretarea cadenţei cu pasaje de virtuozitate conţinând bariolaje, amintind de agilitatea tehnicii de arcuş utilizate în concertul de vioară de Jean Sibelius, a întărit senzaţia de densitate a muzicii. Uneori apăreau formule ritmice de siciliană, însă cu o vădită tendinţă de a afirma grotescul, ca afect de moment. Sonorităţile pianului şi ale clopotelor se îmbinau cu cele ale harpei, creând o atmosferă diafană. Imitaţiile între ideile cântate de vioară şi acompartimentul violelor accentuau şi ele profunzimea mesajului compozitorului, în care travaliul contrapunctic excelează.
La cererea publicului, Gabriel Croitoru, acompaniat de orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Nicolae Moldoveanu, a interpretat cu o mare căldură în sunet, Cântec fără cuvinte de Dumitru Capoianu, fiind aplaudat îndelung, la scenă deschisă.
După pauza concertului a urmat Opera-oratoriu în două acte «Oedipus Rex» de Igor Stravinski. Lucrarea după Sofocle, a fost scrisă în colaborare cu Jean Cocteau, autorul libretului în limba franceză, tradus ulterior în latină de către abatele Jean Daniélou. Tot Jean Cocteau a avut ideea de a introduce naratorul în versiunea de concert. Acesta este menit a fi mereu în avans faţă de acţiunea muzicală propriu-zisă şi să faciliteze comprehensibilitatea. Prima audiţia a oratoriului lui Stravinski, în versiunea de concert a avut loc la 30 mai 1927, la Théâtre Sarah Bernardt din Paris. Concepţia scenică este una austeră. Personajele sunt statuare, totul se desfăşoară în prim planul scenei, fără ca aceasta să necesite profunzime, precum la operă. Despre acest Oratoriu, Leonard Bernstein a afirmat că este cea mai grozavă lucrarea scrisă de Stravinski în perioada sa neoclasică de creaţie. Ea prezintă de fapt, o paralelă între putere şi milă.
În versiunea oferită la Ateneul Român de Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijate de Nicolae Moldoveanu, publicul a putut asculta tragedia antică, în care tema fatalităţii era redată muzical cu o mare autenticitate. Am admirat prestaţia tenorului Marius Vlad Budoiu - Oedip, bas-baritonului Valentin Vasiliu - Creon, Mesagerul, mezzo-sopranei Sidonia Nica - Jocasta, basului Marius Boloş - Tiresias, tenorului Ionuţ Popescu - păstorul şi a naratorului Vladimir Deveselu. Corul, în tradiţia antică, era perceput ca un personaj colectiv ce se impunea încă din primele măsuri ale oratoriului. Ansamblul vocal era alcătuit numai din bărbaţi, fiind amplasat în cele două loji din avanscenă, ceea ce avea ca efect stereofonia.
În Prolog, Vladimir Deveselu [2], cu o dicţie foarte bună şi o mare forţă de transmitere a mesajului artistic, dezvăluia publicului din sala Ateneului Român, drama lui Oedip, spunând în limba română următoarele cuvinte din partitura lui Stravinski: "Fără să ştie, Oedip se confruntă cu forţele care ne pândesc de dincolo de moarte. Ele îi întind încă de la naşterea sa o cursă, şi o să vedeţi cum îl prinde acum. Teba se află în culmea disperării. După Sfinx, ciuma. Corul îl imploră pe Oedip să salveze cetatea. Oedip a învins Sfinxul: el promite".
După aceste vorbe acaparante, orchestra şi corul au invadat spaţiul sălii cu sonorităţi ample. Am admirat vocea Sidoniei Nica, în rolul Jocastei, cântând sublim aria Nonn'erubeskite, reges... Prin rolul încredinţat de compozitor, ea încearcă să îi liniştească pe principii care se certau într-un oraş bolnav, Teba. Ea nu putea să dea crezare teribilelor prevestiri ale oracolelor. Laios fusese asasinat la răscrucea a trei drumuri. Corul intona mai apoi, un cuvânt foarte temut: Trivium! (Răscruce!) Iar Oedip se înspăimânta, fiindcă îşi amintea că venind de la Corint, înaintea întâlnirii cu Sfinxul, a ucis un bătrân la răscrucea a trei drumuri. De o mare plasticitate au fost intervenţiile tenorului Ionuţ Popescu şi ale basului Marius Boloş. Omogen şi plin de expresivitate a sunat şi duetul dintre Jocasta şi Oedip din actul al II-lea. Impresionant a fost momentul în care Mesagerul povesteşte sfârşitul Jocastei. Vocea profundă, bine timbrată a bas-baritonului Valentin Vasiliu a fost secondată de corul care spunea cu emoţie şi glas stins, cum regina aflând adevărul despre incest şi paricid s-a spânzurat, iar Oedip şi-a scos ochii.
Dirijorul Nicolae Moldoveanu a reuşit cu experienţa sa dirijorală [4] să reunească toate forţele artistice aflate pe scenă şi să prezinte cu o putere expresivă arzătoare acele întâmplări zguduitoare ce alcătuiesc tragedia lui Sofocle.
Este o operă - oratoriu neoclasică atât în limbaj cât şi în arhitectură. După cum scrie Vasile Iuliuţ [3] "limbajul în Oedip rege este alcătuit din formule melodice uzuale, din succesiuni armonice tono-modale articulate stereotip, din formule ritmice (arii, ansambluri vocale şi corale), ce determină în final monumentalitatea ansamblului arhitectonic".
Publicul a aplaudat îndelung emoţionanta interpretarea a artiştilor de pe scenă. A fost o seară de muzică ce lasă urme adânci în sufletul auditorilor.
NOTE
[1] Larousse. Dicţionar de mari muzicieni, coordonatori Antoine Goléa şi Marc Vignal, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, pag. 87.
[2] Cântăreţului şi muzicologului Vladimir Deveselu i-au fost dedicate roluri de către compozitori precum: Aurel Stroe, Anatol Vieru, Nicolae Brînduş şi Adrian Iorgulescu. A făcut parte din distribuţia operei Oedipe, cântată în mai multe ediţii ale Festivalului Internaţional George Enescu (1998, 2001), colaborând cu prestigioşi dirijori ca: Lawrence Foster şi, respectiv, Cristian Mandeal. Vladimir Deveselu a efectuat turnee de concerte în Bulgaria, Slovacia, Austria, Germania, Italia, Franţa, Belgia, Olanda, Spania, SUA şi Elveţia. A deţinut funcţiile de Director general în Ministerul Culturii, Director Artistic la Opera Naţională Bucureşti şi Consultant artistic la Filarmonica George Enescu din Bucureşti. Muzicianul a făcut parte din juriul Jocurilor Francofoniei de la Ottawa, Canada. A fost distins cu Ordinul Artelor şi Literelor al Franţei, în grad de Cavaler (2000).
[3] Iliuţ, Vasile: De la Wagner la contemporani, vol. IV, Editura Muzicală, Bucureşti, 1998, pag. 111, 112.
[4] Nicolae Moldoveanu a dirijat la Welsh National Opera - Don Giovanni, la Royal Ballet spectacolul Coppelia, la opera din Dallas - La vida breve şi Amorul vrăjitor, la opera din Malmö - Bal mascat, la Teatrul San Carlo din Neapole - Evgheni Oneghin, iar cu Iceland Symphony Orchestra - opera Carmen).
http://www.e-cta.ro/ = articolul Omuleţul lui Gopo
http://fc03.deviantart.net/