Un rezumat simplu, sunând ca sinopsisul unei telenovele, ar arăta astfel: timp de şase ani, Ryota, un arhitect dependent de muncă, şi soţia sa, Midori, l-au crescut pe Keita. Băieţelul, însă, este legat biologic de Yudai şi Yukari, un cuplu modest care îl creşte pe Ryusei, adevăratul copil al lui Ryota. Povestea clasică a copiilor schimbaţi este un motiv pentru Kore-eda de a face portretul complex al unor personaje care pot părea banale. Ryota este un bărbat ambiţios, ceea ce-l face uneori să pară rece, iar Midori este supusă. Pe de altă parte, cuplul modest care le creşte copilul îl şi iubeşte la nebunie, în ciuda mijloacelor financiare limitate. Aceste mijloace îl fac pe Yudai să vadă în greşeala spitalului o metodă bună de a scoate nişte bani, în timp ce pentru Ryota banii nu contează, insistând că mai important este să descopere ce e mai bine pentru copii. Diferenţa evidentă de statut social dintre cele două familii nu este, însă, ilustrată în mod stereotipic de Kore-eda, care alege să le dea personajelor sale caracteristici autentice şi credibile. Iar umanizarea personajelor este atuul cinemaului lui Kore-eda. Nimic din ceea ce gândesc personajele nu ne este străin, chiar dacă ne este greu să le acceptăm comportamentul. Un exemplu evident este asistenta care a săvârşit greşeala de a schimba copiii la spital. Din mărturia de la tribunal reiese că ea însăşi are propriile probleme "parentale", aşa că imaginea de personaj negativ nu se creează în mintea spectatorilor.
În situaţia în care se află, specialiştii de la spital sunt de părere că cele două cupluri ar trebui pur şi simplu să schimbe la loc copiii, cu cât mai repede posibil înainte de a începe grădiniţa. După ei, majoritatea părinţilor fac asta. Dar, în loc de a face o alegere, cele două cupluri încep să petreacă timp împreună. Aşa iese la iveală că aversiunea evidentă a lui Ryota pentru familia modestă care îi creşte copilul ascunde un conflict interior: bărbatul simte că a fost absent ca tată şi soţ, repetând, astfel, greşelile generaţiilor trecute. Trecutul alienat face mai uşor de înţeles prezenta lipsă de empatie sau asprimea bărbatului, dar acestea nu devin mai puţin suportabile. Şi în timp ce pentru părinţi în primul plan se află legăturile conflictuale, copiii oscilează cu lejeritate între cele două familii.
La un prim nivel, filmul lui Kore-eda vorbeşte despre dragostea de părinte versus grija cu care creşti un copil. Vor ajunge copiii să semene mai mult cu taţii adevăraţi sau cu părintele cu care se potrivesc mai bine? Keita, copilul crescut de Ryota, este adorabil, dar pentru că nu are, ca tatăl lui, talent de pianist, a ajuns să fie o dezamăgire. Aşa că ajungi să te întrebi dacă un tată este definit de ADN-ul comun sau de iubirea necondiţionată. Sau, mai bine zis, fiul tău e cel pe care îl creşti sau cel pe care îl naşti? Kore-eda nu trage concluzii, dar personajele sugerează că răspunsul este undeva la mijloc.
Naturaleţea filmului vine, fără îndoială, şi din jocul actorilor. Şi în special al copiilor, cu care Kore-eda ştie cum să se poarte pentru a obţine un joc impecabil. În Dare mo shiranai / Nimeni nu ştie (2004), japonezul a trebuit să regizeze patru copii, fraţi a căror mamă îi lăsase singuri în apartamentul lor din Tokio. Ca şi acolo, şi în Aşa tată, aşa fiu dinamica familiei este explorată într-un ritm contemplativ, chiar dacă accentul cade mai mult pe condiţia părinţilor. Se observă în cele două filme, ca şi în I Wish, că punctul de vedere al copiilor este cel care primează şi că lumea celor mari se vede prin ochii lor.
Tokio-ul din filmul lui Kore-eda este melancolic, iar metaforele - deşi deloc subtile - sporesc sentimentul de dezolare pe care îl trăiesc personajele: zgârie-nori singuratici, străzi luminate de stâlpi care parcă se uită în pământ, rânduri nesfârşite de sticlă, totul pe ritmul unui pian deprimant de Glenn Gould. Însă cea mai mare parte a filmului este construită subtil şi personajele se revelează direct, aşa că nu trebuie neapărat să fii părinte pentru a simţi întrebările pe care le pune Kore-eda.