James Gray şi-a bazat scenariul pentru acest film pe poveştile pe care le-a auzit de la bunicii săi, care chiar au imigrat în New York, însă, cu toate acestea nu a abandonat tematica ce se regăseşte în toate filmele sale de până acum - lumea mizeră a interlopilor populată de personaje cu o moralitate ambiguă.
Ewa este luată sub protecţie de un individ dubios (Phoenix), care se prezintă iniţial ca un sincer binefăcător, dar se dovedeşte a fi un peşte cu personalitate instabilă. Pe de o parte, o trage pe Ewa, încet dar sigur, în lumea prostituţiei; pe de altă parte, dezvoltă o obsesie amoroasă pentru ea. Iniţial femeia nu vrea decât să scape, dar după ce îşi dă seama că unchiul ei s-a lepădat de ea în mod intenţionat, ultimul fir de speranţă pentru o viaţă decentă dispare şi ea devină foarte pragmatică.
Ewa îşi creează un rol de supremă şi eternă victimă. Este forţată de soartă să comită acte criminale, dar, cu toate acestea, rămâne o persoană cu integritate, lucru care îi permite să-i trateze pe cei din jurul ei cu dispreţ. Desigur, nu se oboseşte să afle dacă nu cumva şi alţii au trecut prin vremuri grele. De altfel, regizorul menţine construcţia personajelor la un nivel exterior, refuzând publicului vreo motivaţie sau posibilitate de a înţelege mai bine psihologia acestora. Tot ce ni se oferă sunt acţiunile personajelor care adesea par contradictorii sau aleatorii. Proxenetul interpretat de Joaquin Phoenix este adesea perfid, manipulator, calculat şi pregătit să invoce principii de moralitate în care nu crede, pentru a obţine ceea ce doreşte, iar în alte momente crede sincer în iubire şi în sacrificarea de sine pentru binele altora. Starea de victimă a protagonistei este, de asemenea, menţinută într-o arie neelucidabilă: din film reiese că prostituarea ei este un mare sacrificiu, un moment important, dar mai apoi sunt plasate dovezi că ea ar mai fi practicat meseria şi, deşi spune că ar fi fost violată în trecut, sinceritatea îi este pusă sub mare îndoială în acel moment de construcţia personajului. Regizorul reuşeşte, într-adevăr, să evite o serie de clişee şi tropi de personaje prin felul cum le-a scris şi dezvoltat, dar finalmente le-a afundat atât de adânc în vag, încât nu mai există nicio noimă sau unitate şi ar putea fi considerate a fi două-trei personaje diferite în loc de unul.
Imaginea este semnată de Darius Khondji, şi calităţile acesteia amintesc de colaborările sale cu Jean-Pierre Jeunet, mai ales în Delicatessen (1991, regie Marc Caro şi Jean-Pierre Jeunet). Culoarea joacă un rol important în efectul acestui film, lumina galben-aurie, ca de la lumânări sau becuri slabe, care acoperă personajele, având mai multe niveluri de interpretare. În primul rând, evocă perioada, atât diegetic, prin imitarea surselor de lumină anterior menţionate, cât şi prin sugestia de imagine sepia, culoarea pozelor din acea vreme. La un nivel secund, poate reflecta decepţia prin care a trecut viziunea personajelor asupra Americii şi a faimosului vis american. Milioane de oameni au emigrat în Statele Unite sperând că acolo străzile sunt poleite cu aur, dar din primul moment de după sosire ei dau de sărăcie, disperare şi respingere, iar singurii care se descurcă sunt cei care nu cunosc limita de jos în moralitatea actelor lor.
Consider că The Immigrant tinde spre o melodramă de epocă, cu o naraţiune cam haotică, care explorează superficial atât personajele, cât şi societatea acelor vremuri. Este neclar dacă regizorul a avut vreo altă intenţie decât punerea pe peliculă a poveştilor bunicilor săi.