Neobişnuit pentru un remake în limba engleză al unui obiect cinematografic dintr-o altă cultură, Blood Ties a fost regizat de unul dintre actorii principali (Guillaume Canet) din filmul (francez) care i-a servit drept model (Les liens du sang, regizat de Jacques Maillot în 2008). După cum se prezintă acest remake relocalizat în New York-ul anilor '70, mai important pare însă faptul că Guillaume Canet a colaborat la scrierea adaptării cu regizorul newyorkez James Gray - autor (mai respectat pînă recent de critica franceză decît de critica americană) al unor filme ca Little Odessa şi We Own the Night. Nu numai că Blood Ties e plasat în 1974, dar despre el se poate spune - cum s-a spus adesea şi despre filmele lui Gray - că, bun sau prost, s-ar fi potrivit mai bine în peisajul cinema-ului hollywoodian din anul respectiv. La fel ca în filmele cu gangsteri ale lui Gray, situaţiile, personajele şi o bună parte din dialoguri sînt arhetipal de generice: doi fraţi, dintre care unul (Clive Owen) e infractor de carieră, iar celălalt (Billy Crudup) e poliţist (exact aşa sună, de altfel, şi titlul romanului de Bruno şi Michel Papet, Deux frères: Flic & truand, punct de plecare pentru Les liens du sang, dar şi filmul din 2007 al lui Gray, We Own the Night, poate fi rezumat cam la fel); şi, cel puţin din partea infractorului, tirade rostite deja în nenumărate alte filme, despre cum nu are de gînd să mai încalce legea decît atît cît să se repună pe picioare financiar - o ultimă lovitură şi gata, blablabla. Pe de altă parte - şi tot ca la Gray -, firele poveştii sînt depănate extrem de tacticos, explozivitatea instantanee e adesea sacrificată în favoarea descrierii aprofundate a unei reţele de relaţii (şi a spaţiilor pitoreşti - garaje, baruri, secţii de poliţie - în care se desfăşoară aceasta), iar comic relief practic nu există: aspecte cîtuşi de puţin comerciale într-un film american de gen din zilele noastre, dar nu tocmai ieşite din comun într-unul de acum 40 de ani. (În ceea ce priveşte reperele şaptezeciste ale regiei lui Canet, tapetarea filmului, pe o bună parte din suprafaţa sa, cu muzici pop din epocă, este o practică scorsesiană, deşi, în rest, regia e relativ neeclatantă - cum e şi a lui Gray în filmele sale -, mai aproape de un Lumet decît de Scorsese.)
Ce au de obicei filmele lui Gray, însă lipseşte din acest film plasat în New York-ul anului 1974 de către un francez născut în 1973, e parfumul unei etnicităţi specifice (care în cazul lui Gray este cea ruso-evreiască). Clive Owen, care a copilărit în Coventry, UK, joacă un personaj care a copilărit în Brooklyn; fosta soţie a acestuia, o prostituată italiancă dependentă de droguri, e jucată de franţuzoaica Marion Cotillard, iar fratele lui are o iubită afro-americană (Zoe Saldana) măritată cu un puşcăriaş care după accent e menit să treacă drept newyorkez, dar e jucat de actorul belgian Matthias Schoenaerts. Vieţile mai multora dintre personajele acestui film sînt încîlceli de legături care trag personajele în mai multe direcţii deodată: tot aşa cum nu se poate rupe de trecutul său infracţional, personajul lui Owen nu se poate rupe nici de mama copiilor lui, deşi şi-a găsit o nouă prietenă (Mila Kunis); iubita fratelui său e prinsă între acesta şi soţul puşcăriaş, cu care are un copil; poliţistul e prins între legătura sa de sînge cu infractorul şi angajamentul său de a apăra legea. Dar acest hăţiş de legături nu e înrădăcinat destul de adînc, de regizorul francez, în simulacrul său (admirabil scenografiat, altminteri) de New York de epocă. Nu ajută nici faptul că personajele feminine există mai mult pe post de ornamente - Lili Taylor nu are nimic de făcut în rol de soră a poliţistului şi a infractorului, iar Mila Kunis stă doar agăţată de braţul lui Owen -, în timp ce personajele masculine dau prea multe explicaţii despre ele însele - personajul lui Owen despre cum a ajuns infractor, tatăl său (James Caan) despre motivul pentru care l-a iubit mai mult pe el decît pe fratele lui cel cuminte.
The Immigrant / Imigranta (SUA, 2013), de James Gray.
Reprezentat de Blood Ties, la Cannes 2013, doar în calitate de scenarist şi în afara competiţiei, Gray a avut însă şi un film în competiţia principală - unul mult mai important. The Immigrant e încă şi mai de modă veche (desigur, într-un mod la fel de asumat) ca Blood Ties şi ca precedentele filme (patru cu totul) regizate de Gray: genul cu care se află în dialog (cum e obiceiul la Gray, fără pic de ironie) e melodrama cinematografică mută. La fel ca acolo, lucrurile sînt mega-arhetipale, iar simbolismul e cît casa: Marion Cotillard e de data asta poloneză, catolică ferventă, abia coborîtă, în New York-ul anului 1921, de pe vaporul cu imigranţi, redusă la a defila, costumată în Statuia Libertăţii, pe scena unui cabaret-bordel, şi disputată între proxenetul Bruno şi magicianul de bîlci Orlando (ca Gelsomina între Zampano cel animalic şi Nebunul cel spiritualizat). Deşi evocă melodramele mute atît prin look-ul filmului său, cît şi prin unele rezolvări scenaristice, Gray e foarte departe de a trata melodrama într-un mod distanţator-arhaizant: de pildă, cu rolul proxenetului, îi oferă colaboratorului său frecvent, Joaquin Phoenix (absent din Blood Ties) exact tipul de emploi modern în care acesta excelează - studii psihologice subtile de bărbaţi disfuncţionali, consumaţi de pasiuni nu doar ascunse, ci de neînţeles chiar şi pentru ei. Psihologizarea asta modernă e tratată însă nu ca un ţel în sine, ci - mai ambiţios - doar ca o cale, mai accesibilă în ziua de azi, către vechiul sublim melodramatic al Pocăinţei cu majusculă, al Sacrificiului cu majusculă.