Regizorului britanic îi ies poveştile cu bărbaţi duri şi puternici, scenele cu umor, ca şi acelea de foarte bun tandem, masculin, desigur. Doar este creatorul unei noi serii cu Sherlock Holmes, iar celebrul detectiv nu a arătat niciodată aşa, dar nici bunul doctor Watson atât de sexy. Colaborarea la cele două filme (probabil deocamdată două) cu scenaristul Lionel Wigram a fost una fastă. Cei doi reuşesc acum iar împreună un film aparte, încă un tandem puternic şi comic, reluând, cumva, lucruri din trecut. Filmul este realizat după un serial din deceniul 6 şi asta este marea miză a peliculei de acum. Păstrarea, redarea epocii, însă cu un nerv, cu o tuşă de acum. Îmbinarea aceasta de vechi şi nou dă filmului un aer relaxat şi sprinţar. Desigur, ajută din plin muzica din trecut, perfectă pentru a dinamiza acţiunea.
Aşadar, un film de epocă ambiţios, opulent vizual şi meticulos cu recuzita şi costumele, cu alură şi gadgeturi à la James Bond, acela din deceniul 6, Goldfinger, să zicem. Cu toate exagerările de acolo. Filmul lui Ritchie îi aduce în echipă pe Henry Cavill - ca agent american CIA - şi Armie Hammer - agentul KGB cu accent forte şi alura lui de Robert Redford tânăr. Cei doi, foarte înalţi, cu prezenţe plăcute, naghivează convingător în cursa lor cu obstacole. Cele mai amuzante scene le aparţin, când lucrează împreună în cadru, iar replicile sar în aer în delicios popcorn caramel. Repet, muzica ridică la fileu de fiecare dată. Chiar dacă începe ceva mai greu, când echipa se încheagă, asta fac şi ritmul, şi acţiunea filmului. Rezolvările sunt mereu rapide şi pe foarte repede înainte. Iar actorii - frumoşi, deseori în poză, numai bune pentru promovare.
Umorul fin, britanic, dă foarte bine şi e bine că există, însă acţiunea, când se dezlănţuie, aduce picături de originalitate. Asta e din ce în ce mai greu de găsit. Urmăririle, cu zoom-uri interesante din aerian până brusc la geamul maşinii, cu montaj nervos, de raliu, pe noapte sau pe ploaie ca să fie mai dramatic şi mai plastic, cu maşini de lux, motoare, bărci sau carturi modificate, toate cu cascadorii bune, aduc filmului adrenalina, suspansul. Bun montaj paralel, când acţiunea se urmăreşte în trei locuri. Şi split screen pentru mai multă tensiune. Multe detalii, bune, gândite îndelung. Un unghi subiectiv care urmăreşte lateral ţinta şi apoi în continuare drumul din faţă, interesant. Rezolvări atipice cu spioni. Cu umor, dar şi cu un declic mai explicativ. Ne plac nespus filmele acestea în care există hold-up, onoare, dar şi trădarea, în care nu există limite de niciun fel, nici fizice, nici psihice, iar eroii pot îndura orice.
Veţi vedea că un camion poate să sară pe o barcă şi să se scufunde şi totul să fie foarte frumos de privit. Acum Ritchie îşi plimbă şi el eroii prin lume, cum se poartă. Din Berlinul divizat al anului 1963 în Italia, în plin La Dolce Vita, cu delicioase apariţii à la Fellini. Probabil că asistăm la începutul unei noi francize, cu un trio formidabil. Twist-uri, aşadar, cum îi stă bine genului acesta. Şi cu un ton ca al comediilor epocii. Minunate chipuri bărbăteşti. Inclusiv Hugh Grant cu ridurile lui cu tot. Iar femeile, acelea câteva - cât să dea sare şi piper, fior erotic, un plus de lux, fashion şi decorativ - perfecte. În primul rând, Alicia Vikander, care tot urcă trepte de la O afacere regală încoace, cu ţinutele ei geometrice, grafice, latura blândă a triunghiului în care este prinsă. Elizabeth Debicki, ca fiară, Crăiasa Zăpezii. Şi, neapărat, Marianna Di Martino, spumoasa prezenţă de la hotel. Ca la Bond, femeile fatale perfecte în cadru. Accepţi convenţia, te laşi vrăjit, te trezeşti râzând.
Trecând peste scena de tortură, not OK livrată aşa, ca o glumiţă, filmul te cucereşte. Este frumos şi simplu, clar. Ce nu spune filmul în cuvinte, chiar dacă o arată, abia atinsă drama subterană a celor de după război şi compromisurile pe care unii au acceptat să le facă pentru putere şi bani. Asta parcă nu avea Bond. Staţi până la capăt. Abia pe genericul de acolo aflaţi ce este U.N.C.L.E.