Spectacol - The Man From U.N.C.L.E.

Guy Ritchie îşi începea cariera în mod fulminant (Lock, Stock and Two Smoking Barrels; Snatch), apoi cunoştea un recul - deloc dezastruos, dar vizibil -, explicabil prin faptul că orice regizor (mai ales de tipul expansiv, ce mizează pe exteriorizări ale personajelor lui) atinge o suprasaturaţie. După ce îşi reprezintă pe ecran toate nebuniile, începe să recicleze, atât la nivel ideatic, cât şi în sens conceptual. Aceasta a fost, la un moment dat, şi situaţia lui Ritchie. După Swept Away şi Revolver, a depăşit momentul cu RocknRolla, care l-a repus back on track, cum ar zice englezii - apoi, cumva firesc pentru punctul în care se (re)găsea, a fost atras în proiectul, deocamdată dublu, Sherlock Holmes. Pe urmă - şi cu asta terminăm enumerările -, tot în logica momentului atins (unul chiar şi mai convenabil), a realizat The Man from U.N.C.L.E..

Remake după un serial şaizecist britanic, sus-numitul-din-urmă este un espionage absolut savuros, cu noua descoperire a cinematografiei mondiale, Alicia Vikander. Filmul, produs cu vreo şaptezeci de milioane de către doi coloşi - Davis Entertainment şi Warner Bros -, este înţesat de întreceri la mulţi cai putere, replici gândit-memorabile, femei frumoase, petreceri exclusiviste, planuri diabolice, servicii secrete, răsturnări de situaţie. Începe în Berlinul de est al anilor şaizeci - o urmărire cu maşini comuniste, cu un Trabant şi un Wartburg manevrate de viitorii pioni centrali ai poveştii, apoi trece în partea occidentală a Europei, unde o mână de italieni putred de bogaţi şi tare sofisticat-burghezi sunt pe cale să creeze echipamente nucleare. CIA şi KGB trebuie să îi oprească, înainte ca situaţia să ajungă critică.

Acum câţiva ani, poate că tematica de faţă ar fi fost devenită depăşită. Astăzi, subiectul (Războiul Rece) revine în actualitate prin prisma conflictelor armate înteţite în prezent şi, mai important pentru publicul ţintă, care se apropie de lumea occidentală - vorbim despre Ucraina; problema imigranţilor şi tot ce poate implica această forţare a graniţelor; terorismul tot mai susţinut în cele mai bogate zone ale Terrei. În acelaşi timp, tonul ales de Ritchie face ca tot ce se prezintă / discută aici să fie neluat pe deplin în serios. El operează cu elemente neoriginale - folosite masiv în cinema (jocuri de cuvinte, previzibilitate, artificii tehnice onorabil executate, femei fatale etc., toate derivate ale confortului mental spectatorial) -, însă, chiar dacă multe, sunt asumate în aşa fel încât să nu poată deveni puncte contestabile ale filmului. Nu au neapărat ceva mai memorabil decât în alte producţii asemănătoare, dar dovedesc predispoziţie spre o gândire cinematografică flexibil-jucăuşă. Că ruşii colaborează cu americanii, că protagonistul comunist se îndrăgosteşte de protagonista berlineză, că între cei doi spioni masculini se dau dueluri cocoşeşti, toate acestea şi cele multe alte şabloane, sunt servite pe un ton nici prea serios, nici prea flecar. În comparaţie cu celelalte proiecte cu spioni de dată recentă, U.N.C.L.E. pare foarte relaxat, dar dovedeşte totuşi meticulozitate şi are calitatea de-a menţine suspansul. Luând în calcul genul pe care îl îmbrăţişează, anunţă, odată cu genericul de început, un spectacol foarte reuşit.