The Festival of Festivals

Toată lumea recunoaşte că Festivalul Internaţional de Film de la Toronto (TIFF) este "unul din cele mai importante patru festivaluri de film din lume", care "a ajuns să rivalizeze cu Cannes-ul" (apud The New York Times). Adevărul e că, deşi nu există o competiţie efectivă între marile festivaluri, TIFF a început să eclipseze festivaluri precum cele de la Cannes, Veneţia, Sundance sau Berlin.

Unul din factorii cheie îl constituie spectatorii - mulţi dar... nicidecum proşti, măria ta - un public care rezonează la fiecare performanţă actoricească, regizorală, scenaristică, etc., dezbătîndu-le apoi cu un entuziasm reţinut şi o lipsă de părtinire tipic canadiană. La rece, cum ar veni.

Nu-i de mirare, aşadar, că marile studiouri stau cu ochii pe ce se întîmplă în zilele ce vor urma în Hollywood North (cum e poreclit Toronto în lumea filmului, datorită nenumăratelor producţii americane care se toarnă în studiourile şi pe străzile oraşului) şi îşi trimit artileria grea încoace - a se vedea lista. Argumentele acestui interes deosebit sînt cît se poate de pragmatice: anul asta s-au pus în vînzare 250.000 de bilete şi e foarte probabil că va fi încă un an sub semnul SOLD OUT pus la casele de bilete ale festivalului. Şi asta într-un an în care încasările studiourilor din cinematografe au scăzut îngrijorător (pentru studiourile mai sus menţionate...).

TIFF e însă mult mai mult decît un imens focus group pentru Hollywood, reprezentînd principala rampă de lansare pentru filmele europene şi asiatice în America de Nord şi punînd - evident - în lumina reflectoarelor lumii producţia canadiană de film (deloc neglijabilă).

Argumentele proeminenţei festivalului de la Toronto sunt mărimea propriu-zisă (335 de filme faţă de circa 100 la Cannes, 54 la Veneţia, sau 120 la Sundance, cf. The Globe and Mail), accesibilitatea (Cannes e aproape în exclusivitate destinat "industriei", un fel de iarmaroc de filme cu covor roşu - sau albastru, cel "secundar" pentru Un Certain Regard -, pe cînd la Berlin se vînd un pic mai mult de jumătate din numărul biletelor pentru TIFF), acoperirea (anul ăsta "a băgat" filme din 52 de tari, secţiunea Contemporary World Cinema fiind, dincolo de lamé-urile & ochelarii de soare de pe covorul roşu, inima & sufletul festivalului) şi diversitatea (TIFF are de toate pentru toţi: blockbusters şi filme "de autor", filme experimentale şi de avangardă, filme "etnice" şi horror, documentare, scurt-metraje sau filme de animaţie).

A, şi să nu uităm calitatea. La TIFF se strîng mai toţi premianţii de la celelalte festivaluri majore. De exemplu, anul asta se pot vedea la Toronto Caché, care i-a adus lui Michael Haneke premiul de regie la Cannes, L'Enfant, câştigătorul marelui premiu Palme d'or, ca să nu mai vorbim de Moartea domnului Lăzărescu, cîştigătorul secţiunii Un Certain Regard. De la Sundance vin filme premiate precum Why We Fight, documentarul lui Eugene Jarecki, Thumbsucker sau The Devil and Daniel Johnson, iar de la Berlin filmul care a cîştigat Ursul de aur: U-Carmen eKhayelitsha.

Acesta a fost în fapt crezul TIFF încă de la începuturile sale - pe vremea cînd se numea The Festival of Festivals. După (numai) trei decenii, TIFF a ajuns să dea tonul Oscarurilor şi, ceea ce este mult mai important, a adus un suflu "artistic" în cinematografia mainstream, transformînd actul, considerat artsy-phartsy, de a urmări un film "exotic" (a se citi "de peste mări & ţări") într-o banală night out at the movies.

Şi, nu în ultimul rînd, TIFF a ajutat la transformarea Torontoului într-un oraş cool, un New York "cu mai puţină poluare şi mai puţine fiţe", cum îmi zicea un critic de la The Village Voice astăzi la coadă la ecusoane. Dar despre asta, altă dată.

(Toronto, 7 septembrie 2005)