Woody Allen, care va face 80 de ani pe 1 decembrie 2015, ne uimeşte iar. Noul său film are acţiunea acasă, în America şi nu mai e la fel de spumos - mousse au chocolat - ca cele europene din ultimii ani, nici crunt cinic cum a fost Match Point. Nu chiar atât de vorbăreţ şi de comic precum filmele vechi. Şi, desigur, nu omagiu parodic Bergman.
În schimb, maestrul se amuză să ne ofere iar o poveste cu tentă poliţistă, cum a făcut şi în Manhattan Murder Mystery (cu deducţii şi încercări comice ca acolo, tot la masă, mai ţineţi minte scena cu înregistrarea apelului?). Cu diferenţa că de data asta maestrul nu apare în film şi criminalul nu este vecin, ci mult mai aproape de centrul acţiunii.
Apelează din nou la Emma Stone, noua muză, după deliciosul film romantic Magic in the Moonlight şi, exact ca în acesta, are grijă deosebită de cadru. Filmat mai mult decât îngrijit, atent la texturi, într-o şcoală cu aer aproape britanic, dar cu cel mai relaxat ton american şi ţinute la care vă puteţi gândi.
Şi, la aspectul atât de informal al cursanţilor, studenţi şi profesori, regizorul lipeşte o coloană sonoră, contrapunct lejer şi sprinţar vesel la drama în sine a acţiunii.
Filmările multe şi dese în aer liber - o încântare. Totul pare simplu, fără efort, ca şi cum regizorul cu camera lui nu face decât să observe, să înregistreze întâmplător un fapt de viaţă, o deraiere. Este atipic pentru că nu simţi stilul şi instrumentarul de lucru, tehnica maestrului. Ba, de foarte multe ori, cineastul te manipulează şi se amuză să citeze-uşor parodieze situaţii à la Hitchcock.
Desigur, cu toată lejeritatea aceasta, cu această lumină dulce trebuie să fii atent. Sunt multe nade şi capcane în cadru (mereu plin, încântător de privit în toate detaliile lui, inclusiv geanta de pe umărul amantei). Filmul începe fix cu protagonistul care-şi gândeşte din off traseul vieţii şi realizezi mult mai târziu că procedeul este ca la Agatha Christie şi foarte cinematic, fix ca în Sunset Boulevard.
Stilul cumva epistolar, de teatru radiofonic, cu personajele care-şi expun deseori pentru sine (pentru noi) cele mai intime gânduri are farmecul său şi nu plictiseşte, chiar dacă procedeul este menţinut.
Sunt trimiteri multe şi fine la cinema, mai ales la poveşti noir. Sigur că există o doză perversă de cinism în această inconştienţă, trezirea la viaţă printr-un act reprobabil. Talentul de povestitor însă nu dă greş şi duce cu uşurinţă aparentă acţiunea cum şi unde trebuie. Regizorul îşi eliberează personajele, dar rămâne să vedeţi în ce fel.