...şi la sfârşit îi prinde, că aşa e în America, pe oamenii răi îi pedepseşte
Aflat în calupul de proiecţii din afara competiţiei de la Cannes 2015, Irrational Man (r. Woody Allen) discută despre hazard, pe fondul crizei existenţiale prin care trece Abe (Joaquin Phoenix), un profesor de filosofie sclipitor-fanfaron, venit să predea la universitatea unui orăşel cochet.
Ca la toţi marii cineaşti, şi în cazul lui Allen discuţia despre orice nou film îi poate încorpora proiectele precedente - ceea ce se întâmplă des. Majoritatea încearcă să găsească tipare, lucruri comune, prin care ori să lăude continuitatea newyorkezului, ori să îi amendeze parcursul repetitiv. Acest tip de atenţie critică devine monotonă - urmărirea filmelor după principii cantitative: cât umor e, cât de năstruşnic e umorul, care personaj e anxiosul, care întrupează din caracteristicile jucate în trecut de Diane Keaton, Mia Farrow, cât e influenţată, de data asta, povestea de către partea extradiegetică. În acelaşi timp, ca să revenim, a doua cale înseamnă o tratare nereferenţială - mai epuizantă pentru scrib şi, deci, mai rară.
Ca în majoritatea proiectelor de dată recentă regizate de Allen, povestea protagonistului alternează coborâşurile cu suişurile şi ţine să capete, mai ales spre final, un miros moralizator. Acţiunile se succed fără opintiri, în ideea în care o întâmplare nu trebuie să derive în mod organic dintr-alta, pentru că, potrivit convenţiei de faţă, mediul cinematografic nu caută să fie realist, cât selectiv. Lucrurile nu se întâmplă ca-în-viaţă, aşa că evenimentele banale şi timpii morţi intervin în excurs doar dacă reprezintă sedimentele unor acţiuni memorabile (cum sunt captarea trezitului dinaintea crimei, plimbatul din timpul împrietenirii protagoniştilor). Pe acest principiu, Abe intră rapid într-o relaţie pur sexuală şi uşor ironică, cu colega chimistă, apoi se apropie mai mult decât plănuise de Jill (Emma Stone), o studentă băgăcioasă, inteligentă şi remarcată. Între două cursuri, în care dezbate mari clasici ai materiei, pe care o predă cu spirit nonconformist şi cu trimiteri ocolite către probleme personale, el încearcă să scape de senzaţia continuă de sufocare. Senzaţie care îl părăseşte doar în momentul când decide să "îşi ia viaţa în propriile mâini".
Irrational Man pare făcut în grabă, e expresionist jucat în momentele tensionate, mizează pe artificii scenaristice (cum e întrebuinţarea finală a acelei lanterne câştigate la circ), şi devine atât de convenţional încât pare că operează cu nişte imitaţii provenite din derizoriu. Este suma unor alegeri estetice asumate, dar şi unei oarecare lipse de inspiraţie - raportată la trecutul imediat -, motiv pentru care e greu, dacă nu imposibil, ca filmul să fie discutat în mod nereferenţial. Totuşi, demersul de faţă nu compromite seria imaginară în care poate fi inclus - a pastiluţelor morale.
Relevanţa acestui proiect e dată doar de punerea lui în contextul filmografiei lui Woody Allen.