E vorba despre o liceană în vîrstă de 16 ani (Ana Maria Guran), a cărei viaţă o ia cu mare viteză la vale atunci cînd, aflîndu-se în legitimă apărare, loveşte o colegă (Iulia Ciochină) pe coridoarele şcolii. Colega, care a atacat-o pe eroină după ce-a văzut-o cu prietenul ei (Florin Hritcu), este fiica unuia dintre puternicii oraşului, pe care directorul şcolii îl tratează cu slugărnicie; asta în timp ce protagonista împarte un apartament de bloc cu o bunică muribundă (pe care Tănase o ţine iniţial în afara cadrului, nelăsînd spectatorul să-şi dea seama decît treptat că protagonista, în timpul unei conversaţii telefonice cu o prietenă, schimba nişte scutece de om bolnav), cu o mamă zombificată (ştearsă şi ca personaj) şi cu un tată nu doar brutal, ci şi ameninţător-libidinos (stereotipul lumpen-brutei în maiou). Nedreptăţită pe faţă de directorul liceului, neprotejată de părinţi, simţindu-se la fel de fără ieşire ca peştişorul de acvariu din biroul directorului (simbolismul filmului chiar nu e deloc subtil), eroina are o izbucnire de furie neputincioasă, care-i înrăutăţeşte şi mai mult situaţia la şcoală. Şi e doar începutul. De la un punct încolo nu mai e nimic de aşteptat de la acest film, pe plan narativ, cu excepţia altor şi altor violări ale inocenţei eroinei; povestea ei a fost concepută ca un calvar. Dar măcar nu stă fizic pe loc în timp ce laţul i se strînge în jurul gîtului, ci se duce cu capul înainte, ducînd întregul film după ea cu viteză, ocazional glorificată de Tănase şi de directorul de imagine Daniel Kosuth în ralantiuri cu pletele ei vălurindu-se şi cerceii ei mari bălăngănindu-se la fiecare pas.
Unul dintre lucrurile pe care Tănase şi scenarista Raluca Mănescu le fac bine, şi care nu ţin de tehnică, este că nu iau de sus preocupările din zona mall-uri şi manele ale eroinei şi ale celorlalţi liceeni din film - cultura acestora. Revenind la tehnică, regia actorilor adolescenţi şi post-adolescenţi este excepţională: Tănase i-a făcut pe aceşti actori - dintre care unii, începînd cu protagonista, nu aveau la activ nici o experienţă actoricească semnificativă - să i se deschidă şi să i se încredinţeze total. Mostre excepţionale sînt, de pildă, două secvenţe cu protagonista şi cu băiatul pentru care s-a bătut cu cealaltă fată. În prima secvenţă, protagonista, care deja fuge de lume, încearcă să se refugieze la el acasă, iar băiatul, care în mod evident nu e nici pe departe la fel de prins de ea cum e ea de el, ia o scurtă pauză de la vopsitul pereţilor ca s-o dezvirgineze, cu părinţii lui în camera alăturată. Ea n-a venit acolo pentru asta, dar se pomeneşte că nu mai poate da înapoi. El nu e brutal, dar e grăbit şi superficial - fuşereşte mîngîierile atît cît se pot fuşeri, fără să lipsească de tot. E clar că fata va încerca ulterior să idealizeze experienţa, s-o facă mai satisfăcătoare în memorie. Nimic care să nu se mai fi pomenit pe ecran în trăirile acestor liceeni din timpul unui act sexual nesatisfăcător, nimic care să nu fi fost dramatizat şi în multe alte filme cu adolescenţi (neromâneşti), dar felul în care Tănase, Mănescu şi actorii construiesc momentul, secundă după secundă, preocupaţi în permanenţă de expresivitate, tot e ireproşabil. La fel şi secvenţa de mai tîrziu în care ea vine după el şi, de faţă cu doi tovarăşi de-ai lui, îi cere socoteală pentru cum a tratat-o, iar el - nu fără împunsături de jenă interioară (dacă nu de vinovăţie), dar plusînd cu atît mai abitir în golăneală, jucînd pentru aplauzele galeriei formate din cei doi tovarăşi - o izgoneşte.
Nicolae Constantin Tănase e foarte talentat, iar tehnic ştie deja să facă bine multe lucruri. Rămîne de văzut cum va continua formarea lui şi dacă ea va rezulta în filme importante. Şansele sînt bune.